Jan 16 2012

nae-ionescu de_viorel-lascar-1914Am discutat în numărul trecut al revistei Timpul despre cursul de metafizică ţinut de Nae Ionescu la Universitatea din Bucureşti în anul universitar 1928-1929, dedicat cunoaşterii imediate, şi cel din 1929-1930, dedicat cunoaşterii mediate. Azi vom arunca o privire proaspătă, cât mai obiectivă, asupra cursului de istorie a metafizicii din 1930-1931 şi a cursului de metafizică din 1936-1937.

De-a lungul a zece lecţii, în 1930-1931, Ionescu intenţionează să facă o istorie a metafizicii, dar, în fapt, el reuşeşte să vorbească despre metafizica greacă, cea mai importantă din antichitate, abia în ultimul curs. Să enumerăm însă temele parcurse: moda în filosofie, istoria metafizicii ca morfologie a culturilor, multiplicitatea formelor de viaţă spirituală, orientarea metafizică a lumii antice, orientarea ştiinţifică a lumii moderne, metafizica primitivă (în două cursuri), metafizica persană, metafizica indiană şi, în fine, condiţiile metafizicii greceşti. Probabil că profesorul avea intenţia de a continua în alt an istoria metafizicii, căci e clar că a parcurs un foarte scurt fragment al istoriei metafizicii. Oricum ar fi, cursul este unul introductiv, aflat în nota obişnuită a cursurilor lui Ionescu : cu informaţia superficială, fără să facă apel la surse, fără trimiteri la surse secundare etc. Faptul că tratează despre asemenea teme spune multe despre ceea ce înţelege el prin termenul ,,metafizică”. Este o subspecie a metafizicii aristotelice (ca ontologie generală), dar care, după cum se vede, nici măcar aceasta nu este tratată cu seriozitate.

Nici acest curs nu e lipsit de afirmaţii bizare, penibile sau contradictorii (să notăm că filosofarea lui Ionescu se baza mult pe schimbare, pe relativ; e aici o importantă notă de neconsistenţă (autocontradicţie) în discursul metafizic). De exemplu, el spune: ,,L-am citit pe Aristotel; mi-a rămas cuvântul entelehie şi mi s-a spus că sunt aristotelic. Da, eu am vorbit despre entelehie, însă eu n-am vorbit de celelalte lucruri despre care vorbeşte Aristotel. Apoi, spun şi eu entelehie, dar ştiu eu ce înţelegea Aristotel şi ce înţeleg eu prin entelehie? Şi aceasta este o problemă. Între noi circulă cuvinte dar, ceea ce e sub un cuvânt, aceasta n-o ştie nimeni” (Nae Ionescu, Curs de istoria metafizicii, introducere Ştefan Voinescu, Bucureşti, Anastasia, 1996, p. 114). Faptul că recunoaşte că nu ştie ce înţelegea Aristotel prin entelehie ar putea fi trecut cu vederea (deşi, unii din studenţii lui ştiau), dar el afirmă aici că nu ştie ce înţelege el. Această afirmaţie nu vrea să spună că pur şi simplu el nu ştie ce înseamnă ,,entelehie”, ci că el nu ştie ce înţelege el prin acest cuvânt. Avem aici o ambiguitate gratuită, făcută special pentru a impresiona publicul (este binecunoscut talentul său actoricesc; după unii era un actor mai talentat decît fratele său, ce juca la Naţional).

Cursul de metafizică din 1936-1937, practic ultimul curs (căci în anul următor a susţinut numai cîteva prelegeri ale cursului de metafizică înainte de a fi arestat) îşi propune să prezinte ,,un sistem de metafizică” (Nae Ionescu, Tratat de metafizică, ediţie de Marin Diaconu şi Dan Zamfirescu), Bucureşti, Roza vînturilor, 1979, p. 20). Aşa se face că de-a lungul a 22 de ore, Ionescu face consideraţii despre: natura metafizicii, obiectul metafizicii, condiţii şi valoarea metafizicii. Sînt abordate diferite categorii metafizice (posibilitatea, probabilitatea, actual-posibil, unitate-diversitate, individual-general, existenţă-fiinţă etc.) şi cîteva teme metafizice (spaţiul, timpul, materia, libertatea, cunoaşterea, Dumnezeu etc.).

Trebuie spun din capul locului că abordarea înaintează foarte greu, cu multe reveniri, divagaţii, opinteli sau chiar schimbări de opinii de la o oră la alta. Departe de a fi un ,,tratat”, aşa cum l-au catalogat pripit editorii, cursul nu este altceva decît o schiţă a unei introduceri în filosofie. O schiţă în care se aduc lămuriri cu privire la o serie de concepte filosofice, unele din ele, este adevărat, metafizice. Acesta este motivul pentru care cursule este lipsit de o linie directoare, de un fir ideatic călăuzitor care să strîngă laolaltă aceste teme disparate. O privire se sus, superficială şi grăbită, aruncată peste titluri (fiinţa, fiinţa şi eul, obiectul metafizicii, fiinţă şi trăire, timpul ca formă a existenţei, libertatea, metafizica suferinţei etc.) şi subtitluri ar putea lua cursul drept metafizică serioasă, valoroasă. Dar, în majoritatea cazurilor nu există nici o legătură între titluri şi conţinut. Editorii au supraapreciat materialul, iar prin această botezare nu au făcut altceva decît să-l transforme într-o marfă vandabilă, frumoasă, dar care, vai, este complet găunoasă.

Cu privire la natura metafizicii există două importante susţineri: metafizica este acea preocupare a celor care au ratat mîntuirea şi care încearcă să se echilibreze în existenţă (p. 19); metafizica este ştiinţa care se ocupă cu studiul transcendenţei (pp. 78-79). Fiind necesar să fie o înjghebare coerentă, omogenă, unitară, consistentă, adevărată etc., metafizica, crede Ionescu, îşi are punctul de plecare în trăire (p. 100). Apelul la fapte este important căci pentru om contează numai şi numai existenţa sa, experienţa sa individuală (curs 8). De aici vine şi valoarea unui sistem metafizic: este valoros în măsura în care răspunde totalităţii experienţei mele ,,din momentul formulării experienţei” (p. 24). Oarecum relativ, acest aspect se rigidizează, devenind absolut, dacă se are în vedere că din punct de vedere individual aceste experienţe sînt absolute (p. 26).

Ne vom opri în continuare asupra cîtorva afirmaţii făcute de Ionescu. Astfel, în cursul 7 se discută despre distincţia transcendent-transcendental. Cu privire la transcendent se afirmă că nu este altceva decît ,,condiţiile realizării”. Dar orice elev ştie că transcendenţa se defineşte prin raportare la existenţă: este transcendent ceea ce depăşeşte existenţa, ceea ce este dincolo de existenţă (de exemplu, Dumnezeu nu poate fi auzit, văzut etc. căci este transcendent). În schimb, transcendental (cel puţin, după Kant) este ceea ce precede existenţa şi o face posibilă, sau, în termeni de cunoaştere, ceea ce face posibilă cunoaşterea prin experienţă. Cu alte cuvinte, atunci cînd vorbim de deosebirea dintre transcendent şi transcendental, este limpede că transcendentalul vizează condiţiile de realizare, nu transcendentul, cum eronat credea Ionescu (o eroare neimputabilă stenografului, căci există mai multe pasaje ce repetă aceeaşi idee).

O a doua chestiune vizează distincţia dinte spaţiu şi timp, mai precis dintre caracteristicile spaţiului şi cele ale timpului. Ionescu susţine că Immanuel Kant a dat demonstraţie incompletă în Critica raţiunii pure, atunci cînd a spus că demonstraţia pentru spaţiu se potriveşte şi pentru timp (p. 113). Dar oricine poate lua Critica raţiunii pure şi să vadă nu există o asemenea afirmaţie. Kant face demonstraţia pentru spaţiu în celebrele capitole ,,expunerea metafizică a conceptului de spaţiu” (paragraful 2; în 4 puncte), ,,expunerea transcendentală a conceptului de spaţiu” urmate de ,,concluzii” (paragraful 3). Cu privire la timp, există ,,expunerea metafizică a conceptului d e timp” (paragraful 4; în 5 puncte), ,,expunerea transcendentală a conceptului de timp” (paragraful 5, mai scurt, e adevărat; dar posibilitatea altor cunoştinţe sintetice a priori din conceptul de timp rezultă din ce a spus Kant în expunerea metafizică a conceptului de timp, în special la punctul 3) şi ,,concluzii” (paragraf 6). Demonstraţia kantiană este completă, riguroasă, nicidecum nu se bazează pe ce a spus despre spaţiu. Avem încă o dovadă a suficienţei lui Ionescu, a felului cum se baza pe informaţii aproximative, pe baza cărora făcea susţineri care atrăgeau ca un magnet audienţa. De fapt, erau fie dezinformări, fie pur şi simplu erori grosolane.

În fine, a treia susţinere, poate cea mai şocantă (vezi şi notaţia lui Jeni Acteriar făcută în al său Jurnal) este cu privire la relaţia dintre timp şi eternitate. El spune că ,,aşa cum fiinţa mărgineşte existenţa, trebuie să existe şi pentru timp ceva care îl mărgineşte. Ceea ce mărgineşte timpul este eternitatea” (pp. 131-132). După Ionescu, timpul se identifică cu existenţa (deşi este prezentat adeseori ca fiind nereal; vezi pp. 114-115). Nu atît existenţa unei fiinţe individuale, dar şi existenţa unui copac, a unei planete, a universului ca întreg. E clar că, din acest punct de vedere, Ionescu se află în acord cu Leibniz: nu pot exista lucruri fără timp, şi nici timp fără lucruri (spre deosebire, Newton credea că timpul poate exista independent de lucruri). Văzut astfel, timpul are un capăt dat tocmai de limita lumii, de limita existenţei. Or, dincolo de existenţă se află Dumnezeu, adică transcendenţa. Deci, dincolo de timp se află eternitatea. Acesta ar fi raţionamentul lui Ionescu. Enunţat eliptic, este evident că i-a şocat pe auditori, ceea ce demonstrează încă o dată imensa sa capacitate de a epata.

Dar dincolo de aceste aspecte punctuale, se poate observa o gravă contradicţie ascunsă în această schiţă de sistem metafizic. Am în vedere relaţia dintre trăire şi transcendenţă: în condiţiile în care metafizica este studiul transcendenţei şi are ca punct de plecare un act de trăire este greu de înţeles cum se pot împăca aceste două susţineri. Pentru Nae Ionescu trăirea este tocmai semnul existenţei, este indicaţia că indivizii pot auzi, vedea etc. E un semn că sînt fiinţe existente şi că lucrurile cu care intră în contact sînt lucruri existente. Asta înseamnă că, eventual, metafizica ar trebui să fie una a existenţei, nu a transcendenţei, să fie o metafizică bazată pe experienţă, căci indivizii au intuiţie empirică, nu intuiţie intelectuală (ca să ne folosim de termenii lui Kant).

Se poate obiecta că, poate, Ionescu a dorit să facă o continuarea sintetică a unei filosofii de tip kantian cu o filosofie de tip post-kantian (Fichte, Schelling, Hegel). În curs nu există însă indicaţii despre o asemenea sinteză. Nici măcar nu sînt amintiţi idealiştii (iar la Kant, el se referă cu o superioritate evidentă; de ce să-l fi urmat?).

Înclin să cred că avem aici o altă dovadă despre lipsa de seriozitate şi despre lipsa de profesionalism a unui conferenţiar ce avea pretenţia să fie profesor. În altă ordine de idei, e clar că nu putea fi un bun profesor, nu putea fi şeful unei şcoli în condiţiile unui asemenea amatorism sau lipse de seriozitate.

(Timpul, septembrie 2011)

Powered by Bullraider.com

Who's Online

We have 15 guests and no members online

Visitors Counter

349282