Una din ideile de bază ale modernităţii, şi anume accentul pus pe  individualitate, în dauna colectivităţii, a avut menirea să sublinieze rolul central al omului în univers, totodată să impună ideea originii nedivine (deci, umane) a statului, după cum pe plan religios a condus, direct sau indirect, la mişcările reformiste ce au culminat cu apariţia Bisericii Reformate.

Studiind întrepătrunderea paradigmei individualităţii cu modernitatea, Alexandru Ştefănescu face o analiză detaliată şi pătrunzătoare a cadrelor teoretice (ontologic, social-politic, teologic) în care se înscrie din plin filosofia lui Leibniz (Alexandru Ştefănescu, Leibniz şi paradigma individualităţii. De la ontologie la politică şi înapoi, Bucureşti, Paideia, Colecţia de studii şi eseuri – Filosofie, 2012). Centrarea sa pe monadă, adică ceva simplu, fără părţi, ceva ce se naşte sau piere nu în mod natural (ci sub comandă divină), ceva ce are istorie, căci are calităţi interne (percepţie şi apetiţie) etc., face ca gîndirea lui Leibniz să poată fi văzută ca o contribuţie decisivă la apariţia (,,declicul”) modernităţii.

Mai mult decît oricare alt filosof modern, susţine Alexandru Ştefănescu, Leibniz a renunţat la universalul aristotelico-scolastic în favoarea individualului; a renunţat la logica mecanicii carteziene, propunînd o dinamică ce explică lumea altfel decît prin apel la mărime, figură şi mişcare; a alterat relaţia univocă a cunoaşterii cu infinitul, propunînd infinitul mic şi infinitezimalele; a miniaturizat macrocosmosul, plecînd de la un punct fix, şi anume monada (pp. 329-330).

Prezentînd influenţele aristotelico-scolastice, dar şi relaţia cu materialismul, cartezianismul şi spinozismul, autorul arată acestea au funcţionat ca un motor în patru timpi, putînd explica dinamica ideatică leibniziană. Este subliniat eclectismul, caracterul sintetic-unificator al filosofiei leibniziene, astfel încît ideea simbiozei pare să fie un rezultat pe care autorul mizează puternic, dat fiind că originalitatea lui Leibniz stă chiar în ne-originalitatea prelucrării surselor  sale de inspiraţie (p. 57). Aşa se face că în gîndirea lui Leibniz simbioza metafizică mic-mare, parte-întreg, individual-general etc. este prezentă mai mult decît la orice alt filosof modern (p. 58).

Întreaga parte a patra a lucrării vine să închidă, ca într-o concluzie, acest rezultat al cercetării. Autorul arată că această natură, destul de paradoxală, să o recunoaştem cu toţii, a relaţiei simbiotice dintre ipoteza structurii monadice şi concluzia unui univers sudat din legi particulare, conferă filosofiei lui Leibniz un aer de supleţe teoretică, de lejeritate speculativă şi argumentativă. În plus, asta se reflectă în interiorul patternului leibnizian de judecată, reuşind să contamineze şi alte sedimente teoretice provenite din relaţia lui Leibniz cu filosofia aristotelico-scolastică (pp. 315-316).

Autorul este îndreptăţit să-şi prezinte interpretarea pornind de la ideea monadei ca lume (în partea a doua a lucrării). Deşi simplă, monada cuprinde în sine o infinitate de reprezentări, dat fiind faptul că ,,exprimă” ceea ce se petrece în corpul cu care este unită, dar şi tot ce se petrece în lume; mai mult, monadele superioare, spiritele, au un grad mai mare de expresie, căci ele dau seama de creator, în sensul că îl exprimă pe Dumnezeu.

Din perspectiva relaţiei cu ceea ce exprimă monada, Alexandru Ştefănescu are dreptate să completeze (sau să amendeze) punctul de vedere reducţionist susţinut de Russell, dat fiind faptul că celebrul profesor de la Cambridge, interpretînd filosofia lui Leibniz, a redus substanţa la subiect. Substanţa nu este o simplă colecţie de predicate, deşi principiul inesse este susţinut fără rezerve de Leibniz. În sens leibnizian, substanţa are nevoie să fie văzută diferit atît de substanţa aristotelică (ce era substrat şi totodată ceea ce subzistă prin sine), atît de substanţa carteziană (ce era întindere) sau de cea spinozistă (concepută drept ceea ce este propria cauză). Spre deosebire, pentru Leibniz substanţa este în primul rînd substanţă corporală, adică ceea ce are în sine un principiu de acţiune; ceva ce este material şi formal, dar cu toate acestea este principiu la infinit, ca o cutie în cutie. Această abordare a naturii corpului îl face pe Leibniz să fie complet diferit atît de Aristotel şi scolastici, cît şi de ceilalţi filosofi moderni.

Probabil că aici s-ar fi cuvenit o analiză istorică mai bine pusă la lucru, dat fiind că Alexandru Ştefănescu oferă o imagine statică, lipsită de istoricitate, cu privire la substanţa leibniziană. Nu trebuie uitat că în perioada de maturitate (1680-1695), Leibniz şi-a întemeiat metafizica pe ideea de substanţă individuală (şi deci pe teoria noţiunii complete), dar simultan cu susţinerea ,,reabilitării” formelor substanţiale. Această supravieţuire a unei ideii scolastice nu mai are darul de a se manifesta în perioada monadologică, deci târzie, a gîndirii sale.

La un nivel şi mai profund a lucrurilor, în gîndirea de tinereţe (1663-1679), teoria substanţei apare pe aliniamente diferite. Leibniz declară a îmbrăţişat gîndirea aristotelică, apoi că a renunţat la Aristotel în favoarea modernilor (desigur, Descartes); a subliniat pasiunea pentru Spinoza şi atomişti (antici sau moderni) etc. Faptul că a îmbrăţişat filosofia mecanică încă din tinereţe, adoptând ideea că lumea poate fi cunoscută prin mărime, figură şi mişcare, vine să sublinieze modernismul său. Simultan, nu trebuie scăpat din vedere că a dorit mereu să completeze abordarea mecanicistă cu o teorie care să poată explica latura spirituală a lumii. Domeniul moral, lumea scopurilor şi ţelurilor, într-un cuvînt finalitatea, era ratată de Descartes şi adepţii filosofiei mecanice, exclusiv centraţi pe legile eficiente (legile mişcării).

Proiectul politic leibnizian, prezentat în partea a treia a lucrării, are ca punct de plecare misiunea lui Leibniz la Paris, la curtea Regelui Soare (1672-1676), cînd filosoful de la Hanovra a urmărit să-i propună regelui Franţei să cucerească Egiptul şi să-i abată atenţia de la proiectul său absolutist de conducere politică. După ce trece în revistă relaţia cu cartezianismul, autorul prezintă consecinţele vizate de programul politic al regelui Franţei: Franţa ar fi trebuit să aspire nu la dominaţia europeană, ce ar fi echivalat cu o pretenţie inacceptabilă pentru o Germanie fărîmiţată, ci la generalitatea unei poziţii de arbitru continental. În acest fel, abaterea atenţiei spre Egipt şi Olanda ar fi salvgardat necesităţile structurale ale unei europenităţi aflate în căutarea identităţii de sine. În primul rînd, Olanda va cunoaşte dominaţia franceză, astfel încît ambiţiile expansioniste ale Regelui Soare vor fi fost satisfăcute. În plan secund, necesităţile comerciale şi economice vor fi fost realizate. În fine, viitorul ar fi urmat să reveleze deopotrivă regenerarea europenităţii şi triumful creştinismului în lume (pp. 257-258).

În acest fel, proiectul politic leibnizian, bazat pe ontologia substanţialistă şi, la un nivel mai profund, pe necesitatea unificării Bisericilor creştine, nu avea cum să agreeze o politică absolutistă, centralizatoare şi cu urmări discreţionare la nivel european, aşa cum era practicată de Franţa. După cum bine se cunoaşte, în Franţa lui Ludovic al XIV-lea, puterea era centralizată într-un singur loc, la Versailles, în mîinile unui singur om, regele. Mai mult, ministrul de finanţe Colbert a realizat o importantă unificare legală şi fiscal-economică, ce a promovat o resistematizare centralizată a fiscalităţii, încurajarea producţiei pentru export, identificarea unor noi resurse industriale etc. Chiar şi în domeniul militar s-a reuşit în această perioadă o unificare şi o centralizare, aşa încît specialiştii au remarcat tendinţa dispariţiei organizării de tip feudal din armata franceză. Dar chiar şi la nivelul ştiinţei se constată acelaşi fenomen, ce urmărea unificarea stat-ştiinţă şi, la un nivel mai profund, stat-religie (odată cu constituirea Academiei franceze de ştiinţe).

În final, să reţinem curajul tînărului cercetător Alexandru Ştefănescu de a nu folosi decît foarte puţine citate (deşi lucrarea de faţă a fost susţinută ca teză de doctorat), chiar dacă, după cum este firesc, se fac referiri în note la lucrările lui Leibniz. Acest element face lectorul să înainteze uşor în lucrare, iar autorului îi permite să problematizeze în voie, fără constrîngerile impuse de o păstrare strictă în cadrele impuse de litera gîndirii leibniziene. Această abordare în spiritul lui Leibniz, a celor trei laturi fundamentale – ontologia, gîndirea social-politică şi reflecţia religioasă – ce pune în centru contribuţia decisivă a lui Leibniz la apariţia modernităţii, face ca lucrarea Leibniz şi paradigma modernităţii să fie una valoroasă din cîmpul cercetării filosofice autohtone, şi aflată în acord deplin cu exegeza europeană.

(Observator cultural, nr. 689, 6 sept 2013)