Faptul că în ultimii ani au apărut lucrări ce tratează despre diferite aspecte particulare ale filosofiei lui Noica este un semn de maturizare a cercetării filosofice autohtone. După o perioadă de abordare a întregii filosofii nicasiene, lucrările din ultimii ani încearcă să localizeze un domeniu sau altul al filosofiei sale, cum este, de exemplu, ontologia, domeniu căruia i s-a acordat mai mult interes în ultimii ani. Pe o astfel de linie exegetică se înscrie şi Andrei-Dragoş Giulea (n. 1975), doctor al Universităţii din Bucureşti (din 2004) şi doctorand în studii religioase la Marquette University, SUA. Lucrarea sa, Fiinţă şi proces în ontologia lui Noica (Humanitas, 2005), îşi propune să arate că ontologia filosofului de la Păltiniş stă sub semnul procesualităţii, adică al acelei teorii filosofice care are drept categorii fundamentale timpul, schimbarea, creativitatea şi procesul; în care procesul este considerat mai important decât lucrul (obiectul); în care întrebările fundamentale ale ontologiei primesc răspuns în termenii procesului.

A-D Giulea susţine că Noica se înscrie pe linia unor teorii procesualiste în sens lărgit, cum sunt cele elaborate de Heraclit, Leibniz, Bergson ori Peirce, dar şi că are anumite elemente care îl apropie de abordarea procesualistă restrânsă, proprie unui S Alexander, unui Whitehead, ori Lupaşcu (propriu abordării restrânse este faptul că se consideră, în plus faţă de cele spuse pentru abordarea lărgită, că procesul este imaterial iar lucrul este un agregat de procese).

Pentru a demonstra teza, autorul trece în revistă mai întâi fundamentele ontologice ale teoriei nicasiene. Se arată că fiinţa în accepţia lui Noica este un gol, mai degrabă decât un plin; că este activă, lipsită de odihnă, de fixitate; că fiinţa nu este eternă, nu este o coprezenţă eternă, ci este o prezenţă intimă, putând chiar trece odată cu lucrul; în fine, că fiinţa nu este simplă, ci are o structură. Celebrul model ontologic, individualul (I) – determinaţiile (D) – generalul (G), arată Giulea, nu se realizează instantaneu în lucruri, ci gradual, treptat, ceea ce face ca fiecare lucru să se afle într-o continuă schimbare, într-o continuă prefacere spre propria împlinire. Există astfel mai multe feluri de procese; la un prim nivel: procesele oarbe petrecute în haos, procesele de constituire a realităţilor precare şi procesele de constituire a realităţilor împlinite; la un nivel mai elevat: procesul devenirii, procesul numit de Noica ,,deveninţă” şi procesul devenirii întru fiinţă; în fine, la nivelul gândirii: procesul dialectic al gândirii, procesul descrierii fenomenologice şi procesul synalethic. După ce trece în revistă factorii determinanţi ai procesului (pulsaţia fiinţei: tensiunea, distensiunea, câmpul; conversiunea determinaţiilor etc.), autorul prezintă detaliat diferitele feluri de procese, împărţite în trei categorii: procesele de constituire a realităţilor, procesele fundamentele ale lumii şi procesele specifice omului.

Conceptul central în jurul căruia se realizează interpretarea procesualistă a lui Noica este conceptul devenirii. Despre devenire, Giulea afirmă că este un concept din aceeaşi arie semantică cu prefacerea şi schimbarea şi că, deşi este un termen folosit ca în vorbirea obişnuită când cu o arie mai largă de semnificaţii, când cu una mai îngustă, acest termen nu este totuşi un termen tehnic, adică un termen cu un sens bine precizat, de regulă diferit de cel folosit în vorbirea obişnuită, şi mai ales având un sens invariabil. Deşi analiza lui Noica se poate înscrie pe linia tradiţională a filosofiei (de la Aristotel la Heidegger), Noica modifică sensul acestui concept. Devenirea nu mai este acum văzută ca o schimbare petrecută la nivelul substanţei (genesis), ca la Aristotel, nici principiu sintetic al intelectului (Wechsel), ca la Kant, şi nici sinteza fiinţei şi nefiinţei, ca la Hegel. După Noica devenirea este ,,procesualitatea acelor realităţi care au împlinit modelul ontologic” (p. 134).

În mod paradoxal, partea slabă a analizei lui Giulea este legată de conceptul devenirii. Din dorinţa de a scoate în evidenţă procesualitatea, o dimensiune de altfel evidentă, autorul a supraevaluat devenirea. Avem în vedere faptul că la Noica devenirea este atât dimensiune a procesualităţii, a schimbării şi transformării, cât şi, sau mai ales, instanţă a fiinţei. Autorul a pierdut din vedere tocmai sensul devenirii de primă instanţă a fiinţei. Deoarece este o problemă mai speculativă, voi recurge pentru ilustrare la exemple (asumându-mi riscul ce rezultă din folosirea exemplelor în filosofie). Să ne gândim la un râu (după Heraclit): aflat în permanentă curgere, în permanentă schimbare avem bune temeiuri să afirmăm că nu putem face baie de două ori în acelaşi râu. Mai mult, nu putem face baie nici măcar în aceleaşi unde. Dacă ne vom deplasa pe malul râului cu o viteză mai mare decât cea a apelor râului, şi vom intra din nou în râu, probabil că Heraclit ar spune că persoana care a intrat acum în râu nu este aceeaşi cu persoana ce a intrat în râu în aval. Devenirea ca primă instanţă a fiinţei vrea să spună că râul este o împachetare de deveniri, o ansamblare de felii spaţio-temporale, în care avem o parte din fiinţa sa, dar cu toate acestea în fiecare din aceste felii râul este întreg, este o fiinţă în adevăratul sens al termenului.

Poate că un alt exemplu ne va lămuri mai bune: după modelul de mai sus, se poate afirma că nu putem da mâna de două ori cu acelaşi om. Să zicem că am dat mâna prima dată când persoana respectivă avea 20 de ani şi a doua oară când avea 30 de ani. La 20 de ani persoana respectivă era la facultate, terminase liceul Lazăr cu bune rezultate, publicase câteva articole în revista liceului etc. După zece ani, persoana respectivă a terminat facultatea, şi-a susţinut doctoratul, a scris o carte etc. Noica vrea să spună că persoana respectivă este ceea ce este la vârsta de 30 de ani, cu realizările şi cu neîmplinirile sale, dar şi ceea ce este la 20 de ani. Fiinţa este în primul rând devenire, noi avem acces la diferite tăieturi în real, cum este cazul tăieturii de la vârsta de 20 de ani şi tăietura de la 30 de ani. Noi cunoaştem lucrurile (fiinţa lucrurilor, cum ar zice Noica) în primul rând prin aceste tăieturi. Tocmai aici este de văzut devenirea ca fiinţă de primă instanţă: aceste tăieturi cu care avem de-a face în viaţa cotidiană.

Faptul că devenirea are mai multe semnificaţii decât cele analizate în lucrarea de faţă, şi că interpretarea procesualistă este prea îngustă se poate confirma şi prin faptul că autorul nu reuşeşte să dea seama de deveninţă şi de devenirea întru fiinţă. Deşi este cert că procesualitatea nu se opreşte la nivelul propriu devenirii, a interpreta deveninţa numai în termenii procesualităţii fiinţei înseamnă a nu avea reconstrucţia exactă a ceea ce şi-a propus Noica să facă. Deveninţa este mai mult decât o modalitate de ordonare a realului (cum susţine autorul la p. 140), ea dând seama de fiinţa de la un alt nivel. Aşa cum în cazul fiinţei de primă instanţă, devenirea este o tăietură în continuul fiinţei, în cazul fiinţei de a doua instanţă, deveninţa este tocmai o astfel de tăietură în fiinţa de a doua instanţă. La acest nivel, fiinţa este, nu o împachetare de deveniri, ci de elemente.

Să nu fim însă prea exigenţi cu această abordare procesualistă. Ea are marele merit de a fi încercat să ne arate un Noica procesualist, aşa cum au fost alţi câţiva mari filosofi ai lumii (Heraclit, Leibniz, Whitehead). Iar pentru o cultură cum este a noastră, situarea pe aceeaşi linie de gândire nu este deloc, dar absolut deloc, un fapt gratuit.

Adrian Niță

(Cultura, nr. 65, 29 martie 2007)

Pin It on Pinterest

Share This