Așa cum au arătat lucrările colocviului de critică al Filialei București – Critică, Eseistică și Istorie Literară a Uniunii Scriitorilor din România, ce a avut ca temă ,,Gustul criticii – gustul publicului”, folosirea celor două sensuri ale gustului arată importantele schimbări survenite în estetica și filosofia artei contemporane. Dacă în urmă nu cu mult timp, simțurile inferioare (gustul și mirosul) erau considerate incapabile să producă artă, în ultimele 2-3 decenii se remarcă numeroase luări de poziții în favoarea gustului și mirosului. La noi în țară sunt lăudabile eforturile pe care le depune în această direcție Mădălina Diaconu, autoare a mai multor cărți de estetică și antropologia simțurilor: Tasten, Riechen, Schmecken. Eine Ästhetik der anästhesierten Sinne (2005), Despre miresme și duhori. O interpretare fenomenologică  a olfacției (2007), Sinnesraum Stadt. Eine multisensorische Anthropologie (2012).

În lucrarea De gustibus. Breviar de gastrosofie (Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2013), Mădălina Diaconu revalorifică deplasarea de sens de la gust la judecata estetică. Elementul decisiv al acestei deplasări a fost pus în Germania secolului 18, în special odată cu Kant. Facultatea de apreciere a frumosului, cum a fost teoretizată în Critica facultății de judecare, apare de acum înainte separată de simțul gustului: gustul nu numai că devine judecată, trecând deci din fiziologic în sentiment, dar devine normativ. Bunul gust este inseparabil de orice realizare artistică, fiind, în plus, o condiție sine qua non a activității criticului de artă.

Tocmai această trecere de la fiziologie la estetică este cea care a impus decisiv ideea că gustul și mirosul sunt, eventual, producătoare de obiecte plăcute, nicidecum de frumos artistic. Și totuși, atât gastronomia cât și parfumeria au numeroase elemente comune cu artele tradiționale, practic mai multe asemănări decât deosebiri – după cum încearcă să accentueze estetica ultimilor ani.

În lucrarea De gustibus, Mădălina Diaconu trece în revistă o serie de teme și noțiuni legate de gastronomie: speleologia fenomenologică, înțelepciunea pântecului, constituția ontogenetică a subiectului prin alimentație, sociologia convivialității, gustul cuvintelor, preparate de artiști, manifestele gustului, gustul pentru dezgust etc.

Dintre numeroasele argumente aduse în favoarea caracterului artistic al gastronomiei este invocat, mai întâi, rolul gastronomiei ca factor cultural. Prepararea hranei reprezintă o activitate specifică omului, contribuind în mod decisiv la trecerea de la natură la cultură, la fel cum a fost cazul cu limbajul și uneltele. Alt argument este că bucătarul nu este un simplu meșteșugar, ci un artist, ba chiar, în unele cazuri, un artist de geniu. Bucătari celebri, ca Novelli, pregătesc un nou fel de mâncare precum o face un pictor sau un arhitect: se începe cu forma, nu cu gustul noii creații. Bucătarul de azi nu mai e un om corpolent, lacom, îngâmfat și limbut, ci este un fin gurmet, rafinat și competent, cu un simț gustativ (și olfactiv) de excepție. Artiștii bucătari au ajuns în zilele noastre mai celebri decât fotbaliștii (vezi cazul lui Jamie Oliver), vânzându-și cărțile de bucate în mai multe exemplare decât reușesc să o facă cei mai celebri scriitori. Alt argument subliniază importanța armoniei culinare, în condițiile în care gastronomia (și, în general, ceea ce gătim și mâncăm) implică toate simțurile; tot la fel e cazul criticii gastronomice, în care impresiile multiple de plăcere și neplăcere sunt convertite în judecăți de gust. Această artă a armonizării poate conduce la un vechi ideal filosofic, pacea eternă: în loc să ducem războaie, am putea sta la masă, discuta și negocia, iar un juriu competent ar putea să decidă care produse sunt cele mai bune (după cum propune, extrem de inspirat, Michel Onfray).

Un puternic contraargument, ce datează de multă vreme (mai precis, de la Hegel), este că posibilitatea unei estetici a simțului gustului este respinsă prin faptul că acesta nu este capabil să păstreze distanța față de obiect: subiectul ajunge să consume obiectul, astfel încât i se neagă acestuia din urmă caracterul său de autonomie. Probabil că un apărător al gastronomiei ar putea invoca mai multe motive, din care voi aminti aici numai două. În primul rând, nu e nevoie să se consume, ci să se deguste obiectul frumos produs de artistul bucătar. Că e așa, se poate observa în numeroase expoziții de artă culinară, în patiserie sau în industria vinului. Un degustător de vinuri nu bea toată sticla, ci numai o mică cantitate pentru a putea aprecia calitatea produsului. Al doilea argument poate fi că și în celalalte arte se consumă obiectul: în pictură, se consumă pânza cu ochii, în muzică se consumă Traviata cu urechile, sau în literatură, devorăm mii și mii de cărți.

Continuând seria unei estetici a simțurilor secundare, și în așteptarea studiilor autoarei legate de estetica tactilității, De gustibus. Breviar de gastrosofie, de Mădălina Diaconu, reprezintă o reușită trecere în revistă a numeroaselor teme din jurul gastronomiei ca artă. Fie că este de acord cu această idee recentă din câmpul esteticii, fie că este mai tradiționalist și dorește să considere în continuare gustul drept un simț inferior incapabil să producă artă, cititorul va avea ocazia să consume o lucrare delicioasă, ba chiar un adevărat festin.

(Luceafărul de dimineață, decembrie 2014)

Pin It on Pinterest

Share This