Literatura secundară nicasiană a cunoscut în ultimii ani o evoluţie mai mult decît lăudabilă: după cîteva volume monografice introductive (datorate lui Ion Ianoşi, Ion Dur, C Moraru) au apărut studii specializate îndreptate, fapt îmbucurător, spre studierea părţii celei mai importante a operei filosofului de la Păltiniş, ontologia. După volumele semnate de I Hirghiduş, Sorin Lavric sau AD Giulea, o nouă teză de doctorat vede acum lumina tiparului, la Cluj, sub egida editurilor Biblioteca Apostrof şi Casa Cărţii de Ştiinţă. Este vorba despre lucrarea Noica necunoscut. De la uitarea fiinţei la reamintirea ei, de Laura Pamfil.
Două teme par să dea firul argumentativ al autoarei: cît de tradiţionalist a fost cu adevărat Noica, respectiv dacă se poate deduce o etică din ontologia sa. Să începem cu cea de-a doua problemă (pentru a da aici o schiţă. Ne propunem să reluăm discuţia cu alt prilej.) Laura Pamfil arată că dincolo de reticenţele binecunoscute ale lui Noica faţă de etică, se poate pune în evidenţă, dacă vom citi printre rînduri, o anumită etică nicasiană, numită de autoare ,,etica retrospecţiei”. Este vorba de o etică ce se poate situa între etica antică a lui ,,fă ce trebuie” şi etica modernă a lui ,,fă ce-ţi place”. Această nouă etică este una ce are normele întemeiate pe alte principii decît cele tradiţionale, fiind de fapt un organon al devenirii întru fiinţă (un fel de ştiinţă de interval), şi reflex în constiinţă al ordinii generale a fiinţei.
Laura Pamfil arată că tradiţionalismul lui Noica ocupă în mentalul colectiv un loc central printre idolii tribului. De aici, intenţia autoarei de a aşeza dinamica gîndului nicasian într-un dialog deschis cu marea filosofie europeană, pentru a se putea decela ceea ce este cu adevărat original în discursul lui Noica. Sînt astfel cercetate sursele tradiţionale ale gîndului nicasian, în special filosofia clasică greacă, Kant, Hegel şi Heidegger.
Analiza debutează cu prezentarea exemplarităţii cercului pentru filosofia lui Noica, autoarea susţinînd că această figură geometrică, luată ca model inteligibil al lumii, străbate toată opera nicasiană, de la sentimentul angoasei şi al însingurării în faţa spaţiului cosmic (din lucrarea De caelo) şi pînă la dialectica circulară lămuritoare a modelului fiinţei şi a etapelor ei (din Devenirea întru fiinţă). Premisa ce stă la baza cercetării este modelarea diferită a acestei figuri din perspectiva sufletului (Seele) şi a spiritului (Geist). La nivelul lui Seele, schema circulară are funcţia de a integra omul în universul sensibil, împăcîndu-l cu necuprinsul acestuia şi cu propria-i condiţie fragmentară. În schimb, la nivelul lui Geist, schema circulară converteşte finitul în infinit, oferind modele de funcţionare dialectică atît pentru devenirea întru devenire cît şi pentru devenirea întru fiinţă. Sînt trecute în evidenţă sursele istorice ale dialecticii tematice nicasiene: cercurile telurice, Pămîntul şi stelele fixe, şi cercurile celeste.
Dialectica nicasiană, atît de mult impregnată de circularitate, este cercetată de Laura Pamfil cu ajutorul unui instrument oferit de Noica, şi anume conceptul de reflectare, excelent pus în corespondenţă de autoare cu închiderea care se deschide. Cum pentru Noica, ontologia începe de jos, de la lucruri, fiinţa este de căutat nu într-un dincolo inaccesibil, ci chiar în lucruri. Dar lucrurile nu exprimă fiinţa, ci mai degrabă un gol de fiinţă. Acest gol de fiinţă face loc trimiterii mai departe, reprezintă o deschidere către fiinţă, adică poate fi înţeles ca o adevărată închidere ce se deschide. Este evident că Noica ajunge la ideea că această circularitate nu presupune o ordine construită în afara ei, caz în care cercul ar fi iluzoriu, ci din interior, printr-un act de crrdinţă. Este o soluţie, consideră autoarea, rămasă neschimbată de-a lungul întregii opere a lui Noica, şi atît de sugestiv ilustrată de celebra frază ,,nu m-ai cauta dacă nu m-ai fi găsit deja”.
O relaţie foarte sinuoasă a ontologiei nicasiene este cu dialectica hegeliană. Laura Pamfil arată că dialectica lui Noica se construieşte pas cu pas ca o replică la cea hegeliană, printr-o încercare de continuare şi simultan de depăşire. Noica vrea să întemeieze necesitatea trecerii de la celebrul traseu hegelian (considerat de Noica a fi liniar), de tipul teză-antiteză-sinteză, la unul circular de tipul temă-antitemă-teză-temă. Această schimbare adusă dialecticii hegeliene thetice într-una tematică ar fi în măsură să redea mişcarea ondulatorie a fiinţei, consideră Noica.
Se trece apoi la cercetarea surselor teoriei cu privire la nefiinţă şi se evidenţiază un adevărat paricid filosofic modern: Noica susţine că separaţia netă dintre fiinţă şi nefiinţă este o adevărată întoarcere cu spatele spre lume. De aici, apelul lui Noica la fiinţa de a doua instanţă (elementul), adică la un mediu extern care se internalizează. Acest apel la element, arată autoarea, reprezintă încercarea lui Noica de a restabili statutul substanţial al formei. Mai mult, apelul la element permite o adevărată scoatere din uitare a fiinţei, căci, după Noica, fiinţa a fost uitată tocmai datorită generalităţii ei: fie ca substanţă (după antici), fie ca funcţie (după moderni). Autorul Devenirii întru fiinţă argumentează că între substanţe, cu realitatea lor densă, şi funcţii, cu realitatea lor rarefiată, se poate pune în evidenţă o lume de elemente.
În fine, Laura Pamfil analizează relaţia cea mai complexă a ontologiei nicasiene – cea cu ontologia lui Heidegger. Deşi în mod constant Noica s-a referit la Heidegger în mod critic, el a păstrat din antitradiţionalismul acestuia o serie de elemente caracteristice, cum ar fi constructivismul şi transcendentalismul. Probabil că schimbarea cea mai importantă în raport cu curentul filosofic tradiţional este dată de direcţia transcenderii: acel ceva către care se transcende este lumea, astfel încît direcţia este înapoi, spre temeiurile ce fac cu putinţă ceea ce este. Atît Noica cît şi Heidegger consideră că eroarea fundamentală a filosofiei tradiţionale este descrierea unei interiorităţi în termenii exteriorităţii, respectiv căutarea fiinţei în afara lucrurilor. Or, fiinţa funcţionază ca model, deci ca ceva interior lucrurilor (după cum excelent a pus în evidenţă în lucrările domniei sale Ilie Pârvu).
Despre ultmele două capitole ale lucrării (Note pe marginea ispitelor istoriei. Cîteva neînţelegeri postume şi Epilog) s-ar cuveni scris un text întreg. Ne vom limita la cîteva observaţii. Impresia noastră este că aceste capitole fac o notă discordantă în lucrare şi, mai mult, vin în contradicţie cu excelenta analiză efectuată de autoare în capitolele anterioare. Autoarea vrea să acrediteze aici două idei: istorismul lui Noica (un ,,istorism prin resemnare”, adică o încercare de a protesta împotriva imperativului autorităţii şi a utilizării valorilor ca mijloace de ascensiune politică, respectiv propunerea unei asceze la nivel social, a refuzului celor mai buni de a parveni politic sau social; şi mai concis: spiritualism şi spirit de sacrificiu) şi donquijotismul lui Noica (adică încercarea sa ,,utopică prin esenţă, postmodernă prin intenţie” (p. 253) de a-i împăca pe filosofii tradiţionali).
Dificultăţile induse de aceste două idei pot fi evidenţiate în felul următor: dacă Noica a eşuat să-i împace pe filosofii tradiţionali, atunci toată analiza (atît de excelent condusă) efectuată în capitolele anterioare va conduce la eşuarea tezei antitradiţionalismului lui Noica. Ceea ce ar face ca toată analiza Laurei Pamfil să se năruiască asemenea unui castel de nisip. Pe de altă parte, dacă Noica a reuşit o împăcare a filosofilor tradiţionali, pe unii continuîndu-i, pe alţii continuîndu-i parţial, şi pe toţi la un loc depăşindu-i prin teoria sa ontologică, atunci nu mai rămîne loc pentru donquijotism (o idee nefericită lansată de Gabriel Liiceanu la finalul Jurnalului de la Păltiniş, dar în legătură cu aventura paideică). În ce priveşte istorismul prin resemnare, dacă este o susţinere întemeiată, acesta conduce la eşecul reconstrucţiei ontologiei nicasiene efectuate aici (atît de bine) de autoare. Laura Pamfil arată, în multe rînduri, că ontologia lui Noica pleacă de la lucruri, că el vrea să caute fiinţa tocmai în lucruri. Apelul lui la element, la fiinţa secundă nu este decît o încercare de a căuta fiinţa acolo unde filosofii tradiţionali refuză să o caute, adică în lucrurile schimbătoare, pieritoare, supuse devenirii.
Foare bine scrisă, solid documentată, cu o analiză excelent condusă pînă spre final, Noica necunoscut. De la uitarea fiinţei la reamintirea ei, de Laura Pamfil, reprezintă o lucrare de referinţă, cea mai valoroasă de pînă acum, în exegeza efectuată pe marginea operei lui Noica.
(Timpul, an VIII, nr. 107, noiembrie 2007, p. 7)
Comentarii recente