Literatura secundară dedicată lui Noica s-a îmbogăţit recent cu o lucrare datorată lui Constantin Aslam, apărută la Editura Academiei în colecţia de filosofie românească (coordonată de Viorel Cernica, Mona Mamulea şi Mihai Popa). Lucrarea Constantin Noica. Spre un model neoclasic de gândire îşi propune să interpreteze scrierile lui Noica din perioada 1934-1947, denumite, mai mult sau mai puţin convenţional, ,,scrieri de tinereţe”. Altă intenţie declarată a lucrării este aceea de a se ,,depăşi” înţelegerea ,,ideologică nereflexivă”, adică acele exegeze ce propun utilizări nefilosofice ale textelor nicasiene. Acestea i se par autorului ca fiind dogmatice, teziste şi interesate. Probabil că pentru a înţelege mai bine intenţia secundă a autorului, ar fi nimerit să notăm ,,precondiţiile” lucrării ce se impun în ordine metodologică. Prima este condiţia ,,compatibilistă”, aptă să producă cercul hermeneutic ,,în absenţa căruia nu se poate institui o interpretare în marginile adevărului” (p. 28), şi anume ca o parte din supoziţiile de bază ale gîndirii filosofice nicasiene să fie împărtăşite de autor. A doua precondiţie este abordarea gîndirii lui Noica în termeni proprii (nu e clar dacă ai lui Noica sau ai interpretului), adică punerea accentului pe înţelegere, pe cunoaşterea datelor de context şi chiar pe o ,,coincidenţă de metodă”.
Se observă uşor că interpretarea pe care ne-o propune Constantin Aslam este empatică, adică apropiată de litera şi spiritul gîndirii nicasiene. Din această perspectivă anumite lucrări exegetice (cum sînt cele elaborate de Alexandra Laignel-Lavastine, Filosofie şi naţionalism (1998), Costică Brădăţan, Introducere la istoria filosofiei româneşti în secolul XX (2000) etc.) i se par autorului nu numai teziste, confuze şi autocontradictorii, dar, prin încercarea de a scoate la lumină angajamentele ascunse ale lui Noica, sînt de-a dreptul ,,halucinante istorii”, amestecuri ,,năucitoare de prejudecăţi, ideologie şi compilaţie, o percepţie arbitrară asupra unei realităţi mentale inventate chiar de autor şi botezată: ’filosofie românească’ ” (p. 19).
Imaginea generală pe care Constantin Aslam vrea s-o schiţeze în această lucrare este cea a unui Noica neoclasic, prin preocuparea sa excesivă pentru sine, prin plasarea dezbaterii metafizice generate de dualitatea unu – multiplu în interiorul conştiinţei individuale (ca formă de viaţă a spiritului). Astfel, dualitatea unu – multiplu devine în scrierile de tinereţe un principiu formal de construcţie filosofică. Autorul arată că Noica propune o reconstrucţie a unui individ neliniştit, a unui om viu, lărgind în sens fenomenologic problema clasică a raportului unu – multiplu şi orientînd-o spre înţelegerea misterului creaţiei (p. 103). Vedem astfel că ,,programul neoclasic al gîndirii de tinereţe a lui Noica” este o filosofie a subiectului, în care realitatea apare ca o dimensiune a spiritului (în condiţiile în care ,,a fi” este o formă a lui ,,a şti”), iar în spirit se află viaţa. ,,Filosofia subiectului este în fapt o filosofie a vieţii spiritului. Metoda acestei filosofii este vederea dinăuntru a individului, în termeni consacraţi, descrierea fenomenologică a vieţii spiritului. Simplu spus, descrierea fenomenologică a Unului multiplu al spiritului” (p. 160).
După ce ilustrează neoclasicismul lui Noica în lucrările de tinereţe (Mathesis sau bucuriile simple, De caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului, Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou), autorul abordează în capitolele 3 şi 4 problema spiritualităţii româneşti. Astfel, sînt arătate influenţele şi confluenţele cu ceilalţi membri ai generaţiei 27 şi cu Nae Ionescu, sînt amplu prezentate contribuţiile teoretice ale lui Vulcănescu (cu privire la generaţie, experienţă, spiritualitate etc.), dar şi cercetările sociologice ale lui Gusti, cele din urmă constituind o bază teoretică pentru discuţiile identitare interbelice, naţionalism şi etnicism. Este interesat de semnalat că Aslam consideră că Noica vine oarecum în răspăr (p. 249) în raport cu ideea originii anistorice a renaşterii româneşti, în condiţiile în care colegii lui de generaţie erau convinşi de importanţa valorilor anistorice ale satului românesc. Această răsturnare de atitudine, atît de tipică pentru un Noica al contrastelor, este arătată din perspectiva filosofiei spiritului pe care o propune Noica în diverse lucrări şi articole. El pleacă de la ideea după care concepte ca: realitate, fiinţă, existenţă etc. trebuie înţelese pornind de la subiectivitatea individuală, purtătoare de conştiinţă intenţională şi, în ordine metodologică, de la descrierea faptelor de conştiinţă ca gîndire a ,,ceva” elaborat în interiorul conştiinţei. Prin acest contact cu fiinţa pe dinăuntru, dat fiind faptul că Noica susţine că existenţa este subiectivă, se produce ceea ce autorul numeşte o răsturnare ontologică în sens fenomenologic (p. 273-274).
După cum se ştie, lucrarea Pagini despre sufletul românesc este principala scriere de tinereţe pentru gîndirea identitară nicasiană. Constantin Aslam prezintă pe larg (şi) această lucrare arătînd cum, după Noica, sînt îmbinate eternitatea şi istoria, spiritul românesc şi spiritul european. Noica susţine că sufletul românesc a fost trezit la conştiinţa de sine de către descoperirea propriei europenităţi. Făcînd saltul spre spirit, sufletul românesc adoptă categoriile occidentale de gîndire şi simţire, pentru a se reîntoarce la sine, ca raţiune. Desigur că de aici nu trebuie trasă concluzia că Noica ar fi privilegiat raţiunea. Şi în această lucrare, el subliniază primatul sensibilităţii în raport cu raţiunea. Probabil că dintre toate caracteristicile neoclasicismului, acest aspect este cel mai prezent în scrierile nicasiene de tinereţe şi, totodată, cel mai bine punctat de Constantin Aslam.
Dincolo de contribuţia lucrării la o istorie a gîndirii identitare, accentul mare pus de autor pe aspectul contradictoriu al ideilor şi teoriilor nicasiene reprezintă un alt versant demn de semnalat. Gîndirea lui Noica apare ca o variantă a gîndirii dialetheiste, în sensul dat de Graham Priest, adică acele teorii filosofice ce au asumat contradicţia în structura internă a argumentării. Scurt-circuitarea principiului clasic al necontradicţiei (principiul ,,exploziei”) a condus la elaborarea logicilor paraconsistente, în care ambii termeni (sau propoziţii) ai unei contradicţii pot fi acceptaţi ca adevăraţi. Autorul exemplifică dialetheismul nicasian prin importanţa jucată de cuplul categorial unu şi multiplu. Acest cuplu este considerat de autor o variantă a gîndirii dialetheiste în configuraţie fenomenologică (p. 177) în sensul că dualitatea unu – multiplu este acceptată ca adevărată de către Noica. Cum cuplul este prezent la baza gîndirii identitare din perioada de tinereţe, şi nu numai, dialetheismul apare ca un important aspect metateoretic.
Consideraţii ample sînt făcute în lucrare cu privire la locul şi rolul lui Nae Ionescu în raport cu generaţia lui Noica. Se arată că el a fost un adevărat ,,şef de şcoală”, că a accentuat trăirea în dauna raţiunii, elaborînd un program de analiză filosofică similar fenomenologiei, variantă a gîndirii noologice, şi reuşind să instituie o nouă tradiţie de filosofare (p. 72). Elementele principale ale schimbării produse de Ionescu sînt sintetizate de autor în termenii următori: perspectiva vitalistă şi funcţionalistă asupra existenţei şi conştiinţei, privilegierea individului şi a trăirilor conştiinţei individuale, alianţa dintre filosofie şi religia creştin-ortodoxă, ideea că metafizica produce cunoştinţe absolute, respingerea relevanţei istoriei filosofiei pentru gîndirea filosofică, respingerea ideii de evoluţie în sens darwinian în numele creaţiei şi revelaţiei etc. (p. 77).
Două obiecţii am de adus aici. În primul rînd, dintre aceste caracteristici, cu mare indulgenţă se poate susţine că Noica ar fi acceptat şi urmat vreuna. Chiar din lucrare rezultă că Noica a fost opus în raport cu marea majoritatea a acestora. Din acest punct de vedere, Noica mai degrabă l-a trădat decît l-a urmat pe Nae Ionescu. Desigur, l-a apreciat, i-a editat cursurile, l-a elogiat, s-a înscris în Mişcarea Legionară în bună măsură şi din cauza profesorului său etc., dar vorbind strict filosofic, aşa cum doreşte Constantin Aslam, deci nu ideologic, politic sau teologic, Noica nu pare să fi acceptat vreun element al gîndirii profesorului Nae Ionescu.
A doua observaţie este că pentru a fi produs o schimbare în practicarea filosofiei interbelice, ar fi fost necesar ca vechea paradigmă (adică cea maioresciană) să fie înlocuită cu noua paradigmă (cea naeionesciană). Dar acest lucru nu s-a produs. Nu numai că spiritul maiorescian a supravieţuit, fiind prezent chiar şi azi în cultura română, dar prea puţini oameni l-au urmat pe profesorul Nae Ionescu. Din interiorul filosofiei nu a fost nici unul. Şi atunci revine obsedanta întrebare: ce fel de şef de şcoală a fost Nae Ionescu în condiţiile în care nu a avut elevi (şi nici idei, după cum am demonstrat în ciclul de studii din revista Timpul despre şcoala lui Nae Ionescu)? Nu cumva i se acordă prea mult profesorului Nae Ionescu atunci cînd e numit ,,şef de şcoală”?
Dincolo de inexactităţi şi demonstraţii neriguroase (de exemplu, ar fi fost necesar să se demonstreze că gîndirea nicasiană este fenomenologică; ar fi trebuit accentuat nu atît aspectul contradictorii al cuplului categorial unu şi multiplu, ci faptul că Noica utilizează pe Unu-multiplu ca pe o formă structurantă, ca pe o structură activă, apoi arată că această schemă îşi constituie modelul şi poate genera noi forme de cultură etc.), lucrarea lui Constantin Aslam, Constantin Noica. Spre un model neoclasic de gîndire reprezintă o interpretare în cheie neoclasică a scrierilor nicasiene de tinereţe, iar prin sublinierea aspectelor identitare ale acestei gîndiri, ce prefigurează gîndirea de maturitate, lucrarea continuă preocupările autorului pe această temă şi se înscrie cu succes în lunga tradiţie filosofică românească.
(Observator cultural, nov 2012)
Comentarii recente