În 1627, la cîteva luni după trecerea în nefiinţă a lui Francis Bacon, secretarul său, William Rawley, a editat o foarte importantă lucrare a filosofului englez. Intitulată Sylva Sylvarum sau o istorie naturală a zece capitole, lucrarea conţine în partea a doua o mică scriere cu caracter utopic şi cu un titlu pe măsură: Noua Atlantidă. Lucrarea s-a bucurat de un succes imens, fiind editată în zeci de ediţii. Ca lucrare independentă, Noua Atlantidă este publicată începînd cu 1657, cunoscînd la rîndul său zeci de ediţii şi numeroase traduceri. În limba română a fost tradusă de Virgil Cândea în 1962 şi de Dana Jalobeanu în 2007 (la editura Nemira) – apariţie editorială ce a prilejuit rîndurile de faţă.
Noua Atlantidă prezintă povestea unor marinari care sînt aruncaţi pe ţărmul unei insule necunoscute. Localnicii le cer să nu stea pe insulă mai mult de 16 zile, cu excepţia cazului în care li se permite să rămînă mai mult. După puţin timp, ei primesc vizita unui personaj de rang mai înalt, care îi întreabă dacă sînt creştini şi îi pune să jure că nu sînt piraţi. În ziua următoare marinarii sînt conduşi la o casă de oaspeţi (,,Casa Străinilor”) unde, după o carantină de trei zile, au primit vizita guvernatorului Casei Străinilor (ce era totodată preot). Acesta le spune că locuitorii Insulei Bensalem, datorită izolării, datorită unei legi a secretului impuse călătorilor şi datorită rarei permisiuni de a fi vizitaţi au ajuns să cunoască foarte bine cea mai mare parte a lumii locuite, în timp ce ei au rămas necunoscuţi. Marinarii află despre creştinare, despre originea străveche a locuitorilor precum şi despre existenţa unui ,,colegiu” ce este ,,însuşi Ochiului acestei regat”, un fel de ,,instituţie, ordin, societate”, şi anume Casa lui Solomon. Cum guvernatorul nu este autorizat să spună mai mult, marinarii au ocazia să afle amănunte o dată cu vizita unui înalt personaj, unul dintre Părinţii Casei lui Solomon. Acesta îşi face apariţia într-un fel spectaculos, cu mare fast, uimind pe vizitatori.
La întîlnirea cu înaltul personaj, sînt dezvăluite cîteva aspecte cu privire la această uimitoare organizaţie: despre scopul instituţiei, despre metodologie şi rezultate, despre sarcini şi misiuni, precum şi despre regulile şi riturile respectate. Aflăm astfel că scopul Casei lui Solomon este cunoaşterea cauzelor şi a mişcărilor nevăzute ale lucrurilor şi lărgirea graniţelor stăpînirii omeneşti pentru a se realiza toate lucrurile posibile. Metodologia şi rezultatele instituţiei sînt impresionante. Sînt descrise o mulţime de experimente efectuate de membrii acestei organizaţii. Astfel, există locuri unde se fac coagulări, solidificări, refrigerări ori conservări ale corpurilor. În anumite locuri sînt tratate anumite boli, iar viaţa unr sihaştri ce au ales să trăiască aici este prelungită foarte mult. Există de asemenea numeroase lacuri ce permit efectuarea de observaţii şi experimente asupra peştilor şi păsărilor de apă, urmărindu-se cercetarea diferenţelor ce există între conservarea corpurilor ,,în aer, la suprafaţă sau în apă”. Există un mare număr de fîntini şi izvoare, unele artificiale, prin care curg vitriol, sulf, oţel, cositor, cupru, nitriu sau alte minerale. Există anumite spaţii în care se reproduc diverse fenomene meteorologice; camere de sănătate în care se produce un aer sănătos; băi termale în care se tratează diferite afecţuni; livezi în care se cultivă fructe şi se fac încrucişări pentru a se obţine efecte benefice; parcuri pentru animale şi păsări crescute nu numai pentru raritatea lor, dar şi pentru a se efectua experimente conduse în aşa fel încît să se poată înţelege mai bine funcţionarea lumii vii etc.
Organizarea Casei lui Solomon este ierahică, asemănătoare celei a unei confrerii religioase (cum este cea a ordinului iezuit), cu sarcini precise pentru cei care efectuează călătorii cu scopul obţinerii de informaţii; colectarea, verificarea, organizarea şi valorificarea experimentelor etc. În fine, este prezentată o galerie ce adăposteşe un fel de muzeu al invenţiilor, dar care este totodată un loc cu destinaţie ritualică, un loc unde se păstrează portretele şi statuile inventatorilor.
Chiar şi din prezentarea noastră rezultă dificultatea unei interpertări neechivoce a Noii Atlantide. Lucrarea ar putea fi înţeleasă ca fiind un proiect al unei orgnizări sociale şi politice care să evite conflictele, să cultive armonia socială, să stimuleze pacea şi bunăstarea. Din altă perspectivă, lucrarea poate pune bazele unei reforme religioase, bazate pe un creştinism de un fel aparte, cu puţine ritualuri, în care una şi aceeaşi persoană să îndeplinească funcţii administrative şi preoţeşti. Din punct de vedere politic, Bensalem este un regat în care conducătorul este ajutat şi sfătuit de înţelepţii Casei lui Solomon. Probabil că pacea socială a regatului este dată nu atît de instituţiile politice (căci nu se menţionează nici una), ci de puterea Casei lui Solomon. Altă interpretare posibilă ţine de proiectul de reformă a cunoaşterii, încercare la fel de asiduă ca celelalte proiecte de reformă din întregul secol 17. Dacă ne vom concentra atenţia asupra Casei lui Solomon, vom putea observa prezenţa multor elemente proprii vieţii unei comunităţi ştiinţifice. Prezenţa cifrelor şi a elementelor simbolice dau posibilitatea unei interpretări cabalistico-mistice. Cele şapte etape parcurse de marinari (interzicerea debarcării, verificarea creştinismului, conducerea la Casa Străinilor, întîlnirea cu guvernatorul, povestea creştinării, asistarea la sărbătoarea familiei, întîlnirea cu Părintele Casei lui Solomon) pot da impresia că avem de-a face cu o călătorie iniţiatică (interpretare îmbrăţişată de Dana Jalobeanu în Studiul introductiv). Derularea scenică, elementele de decor teatral, costumaţia, ceremoniile etc. permit o interpretare teatrologică, impresia că asistăm la o piesă de teatru, eventual cu măşti, fiind desebit de puternică.
Dar indiferent ce interpretare se îmbrăţişează, este mai mult decît evident că rolul principal în această ,,piesă” este jucat de Casa lui Solomon. Prezentată ca o instituţie de cunoaştere (chiar dacă este vorba de cunoaşterea cauzelor, ca şi cînd ar fi vorba despre un tip de cunoaştere aristotelică), Casa lui Solomon concentrează o putere imensă. În primul rînd, este puterea dată de cunoaştere: informaţiile pe care le culeg membrii Casei sînt folosite nu doar pentru îmbogăţirea zestrei de cunoştinţe a comunităţii, nu doar pentru slăvirea lui Dumnezeu, dar şi pentru sfătuirea suveranului. Rolul politic al acestei instituţii este văzut şi cu ocazia venirii în oraş a unuia dintre Părinţii Casei. El este întîmpinat de toţi oficialii şi conducătorii breslelor. O mare mulţime îl însoţeşte sau este prezentă la ferestrele caselor. Practic, intrarea în scenă a acestui personaj este asemănătoare cu intrarea în scenă a unui rege.
Casa lui Solomon, deşi bazată pe ideea de frăţie, este organizată ierarhic, în cadrul ei numai persoanele aflate în structurile superioare avînd acces nelimitat la produsele cunoaşterii. Nu avem, aşadar, de-a face cu o comunitate ştiinţifică în sensul contemporan al termenului, în care toţi membrii comunităţii îşi împărtăşesc roadele cunoaşterii, pot efectua observaţii şi experimenete sau ar putea verifica ipotezele. Controlul intersubiectiv nu este prezent în nici un fel în această comunitate, iar comunicarea rezultatelor nu este guvernată de un spirit liber, cu adevărat ştiinţific. Mai mult, o parte din rezultatele cercetării sînt ascunse publicului ori suveranului, ceea ce arată caracterul eminamente politic ale acestei instituţii.
În fine, ceea ce mi se pare îmbucurător este faptul că există o anumită legătură între Casa lui Solomon şi locuitorii insulei: aceştia primesc sfaturi pentru prevenirea efectelor fenomenelor naturale sau pentru remedierea pagubelor produse de fenomene. În plus, se pare că Părinţii Casei lui Solomon sînt îndeajuns de înţelepţi pentru a nu utiliza puterea pe care o deţin în scopuri nedrepte. Există o anumită ştiinţă a puterii pe care ei o exercită cu o naturaleţe ieşită din comun, ca şi cum am avea aici, aşa cum observă de altfel şi vizitatorii, un loc populat cu îngeri, nu cu oameni.
(Timpul, anul IX, nr. 113, mai 2008, p.5)
Comentarii recente