Anul 2018 are, printre unele aspecte pozitive, câteva aspecte care trebuie să ne îngrijoreze. Între acestea, cel mai nociv mi se pare a fi discursul urii. Prezent la toate nivelurile societății, atât în România cît și în lume, ura aduce cu sine respingerea diferenței, negativitate, violență și agresivitate.

Chiar și o simplă privire aruncată scenei politice internaționale face să se vadă câtă ură a reușit să distribuie președintele SUA, Donald Trump. Ba chiar, se poate spune că ascensiunea lui politică se datorează cu asupra de măsură exact acestui fenomen. Cu alte cuvinte, nu numai el, dar și cei care l-au votat, sunt adepți ai acestui discurs, sunt de partea celor care resping diferențele dintre oameni, cred că egoismul și răutatea sunt lucruri normale, consideră că a face rău altuia este un lucru firesc.

Despre lumea arabă nici nu e cazul să se insiste, căci aici, sub declarația că femeile, copiii, bătrânii sunt ținuți în palmă, se ascund uriașe aspecte incompatibile cu demnitatea umană. Felul cum e tratată femeia, de exemplu, de către soțul ei arab pare să fie asemănător, sau chiar mai rău uneori, cu felul cum sunt tratate animalele: lipsa dreptului la opinie, lipsa dreptului la învățătură, la informare sau viață socială, ba chiar dreptul de viață și de moarte (ce se mai menține prin unele comunități) face ca ura să se propage în forme inconștiente în cele mai intime straturi ale societății. Mai mult, copiii crescuți îm climat de ură, de suspiciune, teroare, amenințare vor ajunge să poarte, odată ajunși la maturitate, cu mândrie o centură cu dinamită și vor fi gata să arunce în aer pe toți cei de altă religie sau de altă orienatre politică.

Un caz aparte ar fi dat de președintele Putin. Deși afișează mereu bunăvoință, zâmbet și drăgălășenie, fostul agent KGB practică o ură disimulată, care, în spatele scenei, face ca cei slabi să se supună, să se îndoaie sau să piară.

Fac aceste considerații generale fără vreo pretenție de exhaustivitate; cred că un singur exemplu, de la noi, mai mult, chiar de aici din blogurile excelentului ziar Adevărul, ar fi suficient drept ilustație. Majoritatea textelor publicate de autori (bloggeri) au parte de multe comentarii. Cu toții vedem că majoritatea sunt nu numai negative, dar sunt pline de ură. Se critică nu numai ideile din texte, dar se critică și autorii, se aduc atacuri la persoană, calomnia și injuria fiind la ordinea zilei. Mai mult, sub masca anonimatului, comentatorii arată o ură uriașă atunci când sunt atacate anumite teme.

Faptul că, de exemplu, Andrei Pleșu, a încetat colaborarea cu Adevărul, exact din acest motiv, arată că el a ajuns la limita de suportabilitate a discursului urii practicate de comentatori la adresa sa. Desigur, prin plecare, s-a ajuns exact la situația dorită de practicanții discursului urii (să-i numesc cu un termen destul de impropriu ,,hateri”): au eliminat un blogger incomod.

Lucrul cel mai interesant de semnalat, la care ar trebui ca psihologii și alți experți să se aplece mai mult, este că, de regulă, sunt puține comentarii ale urii îm raport cu numărul total de cititori. Dau exemplu din textele mele, căci le cunosc cel mai bine: unele texte au 500 de vizualizări și 20 de comentarii. Din cele 20, majoritatea sunt negative, iar multe sunt discursuri de ură. Așadar, întrebarea mea este: cum se face că 10 cititori reușesc să producă daune sufletește mai mult decât fac ceilalți 490? De ce este sufleul uman atât de sensibil la ură, în loc să vadă că aici este și multă iubire?

Înclin să cred că ajung astfel la o nevoie fundamentală a omului, și anume cea de iubire; cu toții avem nevoie să iubim și să fiți iubiți. Or, este evident că haterii nici nu iubesc pe nimeni, nici nu sunt iubiți (sau, cel puțin, așa cred ei). Ar fi suficientă o mică schimbare de optică, un mic accent pus altfel, și, poate, atitudinea lor s-ar schimba. Dacă ar fi conștienți că rănesc pe alții (nu numai pe bloggeri, dar și, sau mai ales, pe ceilalți cititori) prin ura lor, dacă ar înțelege că o opinie diferită nu cere o reacție disproporționată, violentă, dacă ar accepta diferențele dintre oameni, poate, discursul lor ar  fi mai puțin plin de ură.

Se va spune, desigur, că ar fi prea simplu să fie așa, că resorturule sufletești sunt mai complicate, că unii hateri postează comentarii ca să își câștige pâinea, că alții hateri fac rău conștient, că altora le place să fie răniți etc. Cred că este nevoie să avem mecanisme de prevenție care să respecte drepturile omului, sau de informare, de exprimare, dar care, totodată, să contribuie la conștientizarea nocivității urii. Nu cred că interzicerea internetului sau măsuri de limitare a dreptului de exprimare ar fi soluția. Dau un exemplu: aici, la ziarul Adevărul, moderatorii nu aprobă comentariile care conțin injurii, cuvinte obscene etc. Este un prim pas, este o mică modalitate spre învățarea comunicării normale, fără ură, între oameni.

Dincolo de multitudinea cazurilor de hateri, promovarea discursului urii, indiferent de motivație sau resorturi sufletești, va conduce pe termen mediu și lung la lucruri extrem de nocive pentru noi și pentru urmașii noștri.

 

Adevărul, 10.01.2019

Linc: https://adevarul.ro/news/politica/anul-2018-discursul-urii-1_5c370704df52022f75715c2f/index.html