Într-o perioadă în care istoria vine peste noi ca un tăvălug, într-o perioadă în care se fac şi se desfac guverne, într-o perioadă în care se fac şi se desfac alianţe, într-o perioadă în care se suspendă preşedinţi etc. sarcina unui cronicar pare să fie ingrată. Dar ca să nu se spună că noi, cei care ,,scriem la gazetă” ne-am preocupa de pieptănat cînd ţara arde, mă gîndesc că o discuţie legată de istorie sau de refuzul istoriei, de naţionalism sau românism, o discuţie despre participare sau neparticipare la istorie este mai mult decît binevenită.
Contextul pentru această discuţie este oferit de excelenta lucrare a lui Ion Ianoşi, Constantin Noica (ediţie revăzută, Bucureşti, Editura Academiei, 2006). Lucrarea prezintă, în prima parte, în manieră cronologică, principalele teme existente în lucrările lui Noica, dar fără să ocolească, pe cît a fost posibil, date şi informaţii legate de viaţa autorului Devenirii întru fiinţă. Ianoşi încearcă astfel să respecte dorinţa testamentară a celui care scrie că ,,Dacă se va interesa cineva de activitatea mea cărturească, îl rog să nu ţină seama de următoarele: 1. De biografia mea, ce n-are conţinut, în bună parte din voinţă proprie. …” (Viaţa românească, martie 1988, p. 10). Partea a doua a lucrării cuprinde notaţiile profesorului Ianoşi despre arta filosofului, mai precis o încercare de demonstrare a ideii că pînă şi Noica ilustrează puternica înrudire a filosofiei cu arta (în ciuda celebrelor susţineri nicasiene cu privire la artă şi chiar în ciuda diatribelor sale împotriva artei). În fine, partea a treia cuprinde mai multe scrisori ale filosofului de la Păltiniş adresate autorului lucrării Nearta, artă, dar şi patru epistole ale acestuia adresate lui Noica.
Dincolo de faptul că lucrarea profesorului Ianoşi, a zecea monografie din spaţiul autohton dedicată lui Noica în cele două decenii scurse de la moartea filosofului, este o excelentă introducere în opera lui Noica, un cititor atent găseşte aici cîteva idei extrem de valoroase. De exemplu, prin parcurgerea întregii opere nicasiene autorul are prilejul să constate o serie de idei prezente de-a lungul întregii cariere filosofice a lui Noica: individualismul, misoginismul, antiistorismul, antiraţionalismul, elitismul, antioccidentalismul, naţionalismul, respingerea artei etc. Prezente în măsură mai mare sau mai mică, aceste idei sînt un fel de obsesii ale lui Noica, unele mai puternice altele mai slabe, unele mai importante în anumite perioade, altele mai vii în alte perioade. Cea mai mare parte a acestor obsesii nicasiene se numără printre ideile ce îl despart de comentatorul său. Printre rînduri, lucrarea ne spune multe despre profesorul Ianoşi, despre credinţele şi obsesiile sale, astfel încît este uimitor să vedem cum se leagă un dialog între cei doi cărturari (în ciuda faptului că nu s-au întîlnit niciodată). Exact aici aş vedea mesajul lucrării: este o lecţie de democraţie, prin care doi oameni cu idei fundamental diferite pot să stea împreună de vorbă, pot să se asculte unul pe alttul, să se înţeleagă unul pe altul şi să argumenteze raţional.
O idee extrem de valoroasă, din perspectiva exegezei nicasiene, este punerea în evidenţă a rolului şi importanţei jucate de credinţa religioasă nicasiană, de ortodoxismul său, pentru geneza şi evoluţia sistemului său filosofic. Ion Ianoşi suţine că temelia filosofiei nicasiene (celebrul model ontologic, ale cărui elemente sînt generalul, determinaţiile şi individualul) este de sorginte ortodoxă. Chiar dacă gîndirea lui Noica este laică în urmări, este întemeiată pe credinţă, susţine autorul. Ca demonstraţie se poate arăta legătura cu întemeierea creştinismului pe trinitate, rolul lui Isus Christos de Unu multiplu, de unitate sintetică, de limitaţie ce nu limitează, de deschidere mereu înnoitoare.
Am lăsat la urmă istorismul, concepţia lui Noica despre istorie, în legătură cu care autorul afirmă că antiistorismul lui Noica poate explica atît ,,atitudinea ambiguă” (p. 85) a lui Noica cu privire la comunism, cît şi, prin extensie (vezi cele scrise la p. 217), naţionalismul său şi chiar exaltarea legionară.
Inapetenţa lui Noica pentru istorie este binecunoscută. Această poziţie reiese cu claritate încă din lucrarea sa dedebut, Mathesis sau bucuriile simple (1934). Noica afirmă aici că istoria îl învaţă pe omul contemporan să nu uite, ceea ce duce la o lipsă de luciditate. Omul ar fi, după Noica, mai lucid, mai raţional dacă ar putea uita evenimentele trecute, dacă ar putea uita atrocităţile sau războaiele purtate de strămoşii săi. Prin asta, istoria se arată a fi o disciplină preştiinţifică, ce se opune spiritului geometric, atît de drag lui Noica. De la această poziţie cu privire la istorie (Noica afirmă chiar că urăşte istoria) nu mai este decît un pas pînă la respingerea tuturor evenimentelor lumii, pînă la respingerea oricărui fel de angajare în istorie: am întors spatele lumii, afirmă Noica la 25 de ani, am văzut că este imposibilă şi acum stau.
Aceeaşi poziţie este afirmată atît în Jurnalul filosofic (1944), adică după celebra frenezie legionară nicasiană, avîndu-se în vedere înclinaţia sa ahoretică de a ţine cu cei învinşi, cît şi în lucrările de maturitate. În celebra fişă clinică din Spiritul românesc în cumpătul vremii (1978), Noica se descrie pe sine cum că a ales neparticiparea, că a făcut un fel de exces în minus în ceea ce priveşte relaţia sa cu istoria, că s-a retras voluntar din orice angajare încă de la 25 de ani.
Ion Ianoşi observă cu îndreptăţire cîteva inexactităţi în aceste afirmaţii ale filosofului, astfel încît el notează că în 1978 în mod evident Noica s-a înşelat cu privire la neparticiparea sa la istorie încă din 1934 (p. 27). Iar dacă vom considera că fişa clinică aparţine cu adevărat unui memorialist, atunci este evident că vîrsta invocată pentru retragerea voluntară din orice angajare nu este de 25 de ani, ci, eventual, 31 sau 32 de ani (p. 29).
Mirarea mea este îndreptată nu atît împotriva opiniei autorului, cît mai ales împotriva poziţiei lui Noica. Părerea mea este că Noica nu s-a retras voluntar din orice angajare nici în 1934, nici în 1941; fie că a vrut, fie că nu a vrut, Noica a făcut parte din plin din istorie, a fost prins în tăvălugul acesteia chiar şi atunci cînd el a dorit să se retragă. Istoria se continuă, istoria curge fie că cineva alege să adere la mişcarea legionară, să se retragă la Câmpulung Muscel sau să nu se opună regimului comunist (cum a făcut Noica), fie să nu adere la legionarism, să nu se retragă pe vreundeva (în turnul de fildeş) sau să se opună regimului comunist.
Avînd faţă în faţă cele două alegeri, cele două feluri de participare sau de neparticipare la istorie se pune întrebarea: nu cumva sîntem condamnaţi să participăm la istorie? Iar dacă sîntem, adică dacă nu ne putem izola în turnul de fildeş (de ipocrizia clasei politice româneşti, de hoţia acesteia, de necinstea parlamentarilor, de nepriceperea primului ministru, de bădărănia celui care se pregăteşte pentru a deveni noul preşedinte etc.), să însemne asta că ni se anulează orice libertate? Răspunsul este evident, libertatea nu se anulează în nici un fel, fie că alegem o anumită participare, fie că alegem neparticiparea. Probabil că ceea ce contează în această dispută este nu atît problema participării sau neparticipării la un anumit eveniment istoric, nici chiar problema libertăţii de a participa sau de a nu participa, ci măsura în care alegerea respectivă a contribuit cu ceva la bunătatea lumii, adică dacă a contribuit cu ceva pentru ca lumea în care trăim să fie mai bună, mai dreaptă, mai frumoasă. Din această perspectivă, Noica însuşi şi-a dat seama că s-a plasat prost, că a ales greşit tabăra. El a afirmat adesea că a ales să ţină dinainte cu învinsul. Dificultatea fundamentală este că nu se poate şti dinainte cine este învinsul: legionarii sau regimul lui Antonescu (atunci), liberalii sau democraţii (azi). Prin urmare, este vorba tot de o chestiune de alegere, de opţiune, de responsabilitate. Chiar şi în cazul în care cineva vrea să ţină cu cel slab (probabil că asta ar fi vrut Noica să spună, nu cu cel învins dinainte), el face o alegere şi în acest fel influenţează întregul curs al lumii.
(Timpul, an VIII, nr. 100, aprilie 2007, p. 3)
Comentarii recente