La aproape două decenii de la moartea lui Noica, exegeza nicasiană s-a îmbunătăţit cu o lucrare ce se ocupă de aspectele teoretice ale operei celebrului filosof. După ce s-au publicat cîteva lucrări dedicate scrierilor de tinereţe (Ion Dur), aspectelor ideologice şi naţionaliste (Alexandra Laignel-Lavastine), filosofiei generale (Cornel Moraru), o lucrare introductivă în ontologie (Ion Hirghiduş), precum şi cîteva lucrări în afară de rînd (datorate Isabelei Vasiliu-Scraba şi lui Mihail Grădinaru), este meritul lui Sorin Lavric de a fi scris o lucrare exclusiv despre ontologia lui Noica şi care poate fi considerată că depăşeşte simpla tratare introductivă (Sorin Lavric, Ontologia lui Noica. O exegeză, Editura Humanitas, Colecţia ,,Academica“, Bucureşti, 2005, 350 p.).
Ontologia lui Noica îşi propune să scoată la lumină ideea lui Noica, adică să facă vizibilă o reprezentare care să poată fi aplicată cu succes peste toate celelalte reprezentări particulare. În acest fel, se speră ca expresii şi concepte cum sînt ,,limitaţie care nu limitează“, ,,închidere care se deschide“ etc. să nu mai pară atît de contradictorii, primindu-şi în fine, o bună înţelegere. Lucrarea debutează cu un capitol în care se prezintă viziunea lui Noica despre lume şi se încheie cu un capitol în care se fac cîteva consideraţii despre sofismele şi contradicţiile prezente în opera nicasiană. Celelalte şapte capitole ale lucrării se ocupă, fiecare, de cîte una din cele mai importante şapte lucrări nicasiene, şi anume: Încercare asupra filosofiei tradiţionale, Tratat de ontologie, Scrisori despre logica lui Hermes, Spiritul românesc în cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan, Sentimentul românesc al fiinţei, Cuvînt împreună despre rostirea românească şi Despărţirea de Goethe. Cititorul va întîlni astfel consideraţii despre individual, determinaţii, general, model ontologic, element, fiinţă secundă, închidere ontologică, limitaţie care nu limitează, abateri ontologice, precarităţi ontologice etc.
Ideea principală a lucrării, pe baza căreia se face interpretarea ontologiei nicasiene, este că ontologia lui Noica stă sub semnul unei reprezentări, a unei scheme şi a unui algoritm. Să spunem cîteva cuvinte despre fiecare. O reprezentare este, după Lavric, o imagine, adică ceva ce poate fi pus pe hîrtie, sub forma unui desen (p. 11). Acest cel mai important element al triadei interpretative lavriciene face ca adevărul unei ontologii să stea nu în concordanţa cu realitatea, ci în concordanţa reprezentării cu imaginea pe care filosoful o are despre realitate. Aşadar, nu cît de bine surprinde filosoful realitatea contează, ci cît de bine descrie reprezentarea intuitivă pe care şi-a făcut-o el cu privire la acea realitate (p. 12).
Reprezentarea vizată de exeget, tratată pe larg în capitolul Viziunea lui Noica asupra lumii, este cea a undei: ontologia lui Noica stă sub semnul unei unde, idee care, arată exegetul, a ghidat de la început gîndirea nicasiană. În timp, probabil că gîndul de a folosi unda ca prototip interpretativ i-a venit lui Noica în perioada berlineză (1940-1941), perioadă în care filosoful a lucrat la Pagini despre sufletul românesc.
Schema este o înşiruire de litere a căror semnificaţie este legată de elementele la care se face trimitere în cadrul reprezentării. De exemplu, I-D-G este o schemă ce arată că un individual (I) primeşte nişte determinaţii (D) şi stă sub semnul a ceva general (G), cum este o legitate. Schema proprie ontologiei lui Noica este considerată de Lavric I-D-G (drept schemă înfăşurată) sau Ge-De-I-Di-Gi (schemă desfăşurată). Această din urmă schemă vrea să spună că un individual (I) este prezentat ca fiind interfaţa a două orizonturi, unul exterior şi altul interior, adică este interfaţa unei perechi de determinaţii, una exterioară (De) şi alta interioară (Di), şi a unei perechi de generaluri, unul exterior (Ge) şi celălalt interior (Gi).
În fine, algoritmul nu este altceva decît transformarea schemei dintr-o secvenţă statică într-o succesiune dinamică de paşi. Explicaţia acestei stări de fapt este că ontologia nicasiană stă sub semnul dialecticii, al trecerii şi transformării elementelor sale componente. Algoritmul este ,,forma lichefiată“, curgătoare a schemei. El descrie parcurgerea unui periplu de la un element la individual şi apoi iarăşi la element.
Lucrarea este bine scrisă, fiind rodul unei bune asimilări a filosofiei nicasiene. Consider că în linii generale autorul a realizat o bună explicaţie a temelor şi conceptelor nicasiene. Dacă aceasta este situaţia în privinţa detaliilor ontologiei, paradoxal, nu acelaşi lucru se poate spune despre consideraţiile făcute pe marginea ontologiei, deci în privinţa interpretării acesteia, şi mai ales a observaţiilor făcute în legătură cu chestiuni mai mult sau mai puţin colaterale (cum este cazul consideraţiilor despre filosofia lui Kant, în legătură cu care se pot număra mai multe inexactităţi). În întîmpinarea unor discuţii mai ample despre lucrarea de faţă, care nu mă îndoiesc că nu vor întîrzia să apară, aş vrea să mă rezum în continuare la trei aspecte. În primul rînd, există cîteva afirmaţii extrem de tari pe care le face Sorin Lavric cu privire la sarcina exegezei. Autorul arată că dacă exegetul a aflat reprezentarea lui Noica despre lume, atunci a găsit singura interpretare adevărată a ontologiei nicasiene. Temeiul acestei afirmaţii este credinţa autorului în ideea că există mai multe interpretări ale ontologiei nicasiene şi că dintre acestea numai una este adevărată . Înclin să cred că avem de-a face aici cu o înţelegere deformată a ideii de interpretare. Chiar dacă nu am avea în vedere sensul logic al interpretării (prea tehnic, dar care ar putea oferi cel mai puternic argument), există o idee filosofică de bun simţ după care interpretarea ţine de mai multe aspecte, de exemplu de întrepătruderea momentului lingvistic cu cel psihologic (ca să ne referim la cele susţinute de Schleiermacher). Atunci cînd citim un text, înţelegem un cuvînt în relaţie cu propoziţia din care face parte; putem înţelege propoziţia numai în raport cu ansamblul de fraze; fraza, la rîndul ei, este o parte a textului; textul face parte din operă; opera ţine de biografie etc., şi în mod reciproc. Cînd vom spune deci că o interpretare este adevărată şi mai ales că este singura adevărată?
În al doilea rînd, este greu de susţinut ideea autorului după care înţelegerea unei opere filosofice (sau măcar a unei propoziţii filosofice) stă sub semnul aflării reprezentării acesteia. Există opere (sau propoziţii) faţă de care cu greu s-ar putea afirma că stau sub o idee intuitivă, care s-ar putea desena. Să ne gîndim la teoria russelliană a descripţiilor, la teoria funcţiilor de adevăr a lui Wittgenstein, la teoria heideggeriană a fiinţei etc.
Această idee interpretativă lavriciană este cu atît mai greu de înţeles, cu cît Noica este filosoful care a teoretizat din plin capacitatea speculativă (adică neintuitivă) a filosofiei. Probabil că autorul are anumite opţiuni metafilosofice după care filosofia este un fel de gîndire concretă (după cum de altfel scrie la p. 28). De aici, probabil, pesimismul autorului cu privire la filosofie: se susţine că filosofia este precară, lipsită de resurse, că îi lipseşte raportul cu matematica, că este amăgitoare etc.
În al treilea şi ultimul rînd, trebuie semnalată o anumită tensiune în ceea ce priveşte schema. Trec peste afirmaţia că fiinţa ca fiinţă este a treia ipostază a fiinţei (fiind un aspect prea dificil pentru a putea fi abordat aici) şi că este lipsită de intuitivitate (ceea ce contrazice punctul de plecare al lucrării), şi vreau doar să subliniez că aceasta nu are loc în schemă. Mai mult, după ce se arată că dialectica nicasiană este de tipul D-G-I (p. 198), spre deosebire de cea platoniciană şi hegeliană, autorul susţine că schema ontologică înfăşurată este I-D-G sau desfăşurată Ge-De-I-Di-Gi (pp. 70, 178, 343). Dacă schema este D-G-I sau I-D-G, cum se face că schema desfăşurată arată un individual ca interfaţă, ca mijlocitor a două orizonturi? Nu ar trebui să existe o corespondenţă între schema înfăşurată (şi schema dialectică) pe de o parte şi cea desfăşurată pe de altă parte?
Bine scrisă, dovedind o bună cunoaştere şi asimilare a filosofiei nicasiene, Ontologia lui Noica, de Sorin Lavric, reprezintă un reper obligatoriu pentru oricine este interesat de gîndirea teoretică a autorului Devenirii întru fiinţă, arătînd, în fine, o necesară maturizare a exegezei nicasiene.
(Observator cultural, nr. 286, 15-21 sept 2005, p. 14)
Comentarii recente