Deși au trecut trei secole de la elaborarea Monadologiei, cea mai celebră lucrare a lui Leibniz (1646-1716), actualitatea acestei lucrări este mai mare decît oricînd. Fărîmițarea societății contemporane, atît la nivelul comunităților naționale, religioase sau etnice, cît și, sau ales, la nivel individual poate conduce un spirit pesimist să afirme că ne aflăm la începutul mileniului trei, într-un continuu și profund proces de monadologizare.
Cu toate acestea, Monadologia spune o poveste optimistă, susține bunătatea și înțelepciunea creatorului, încearcă să aducă o explicație pentru existența răului din lume și totodată o întemeiere a libertății umane. Este un optimism care a fost criticat, este adevărat, nu numai de Voltaire, în Candide, dar și de către Kant și alți mai filosofi.
Se va spune că acesta este destinul obișnuit al marilor opere, să trezească deopotrivă apologii și critici. Un fapt specific, și deopotrivă interesant, este că această lucrare a avut un destin aparte încă de la început. Scrisă în 1714, lucrarea a fost ținută ,,în sertar” de către Leibniz, probabil din nevoia de a-și așeza și verifica ideile. Vedem acest lucru dacă comparăm situația asta cu cea a unei lucrări gemene, Principiile naturii și harului întemeiate pe rațiune, o lucrare ce expune întregul sistem de gîndire leibnizian, întocmai cum face Monadologia, dar care ține să nu accentueze o serie de idei pe care Leibniz le credea greu de acceptat de către contemporanii lui. Din acest motiv, el trimite lucrarea Principiile naturii și harului prințului Eugen de Savoia și altor corepondenți ai lui tocmai pentru a verifica impactul noii forme a sistemului său de gîndire. În schimb, Monadologia (scrisă în limba franceză) rămîne inedită publicului timp de mai bine de un secol, iar cîteva copii ale sale vor sluji pentru traducerea în germană (1720) și latină (1721).
Un alt aspect interesant al Monadologiei vizează posibilele schimbări în raport cu forma sistemului din perioada de maturitate (adică de la mijlocul anilor `80, și concretizată în Discurs de metafizică, în corespondența cu Arnauld etc.). Pentru o persoană neprevenită ce citește Discursul de metafizică și Monadologia impresia de schimbare radicală este profundă. În prima lucrare, Leibniz vorbește despre substanță în termenii substanței corporale și a formelor corporale; acestea sunt chemate să dea seama de unitatea, existența și realitatea lucrurilor. În schimb, în Monadologie, Leibniz nu utilizează nici măcar o singură dată acești termeni, ci folosește termenul ,,monadă” pentru a explica existența ca întreg.
Odată cu publicarea de noi și noi volume în ediția Academiei Germane a devenit tot mai clar, din punct de vedere istoric, că există mai multe momente de tensiune, ba chiar de ruptură, dacă ținem cont de interpretarea unor reputați specialiști (cum e cazul lui Daniel Garber, de la Princeton): în 1678-1679 Leibniz a reabilitat formele substanțiale, moment ce a marcat începutul perioadei caracterizate de prezența teoriei substanței corporale, respectiv 1695-1696, cînd Leibniz adoptă termenul ,,monadă”. Aceste două teorii metafizice esențiale pentru gîndirea filosofică leibniziană vor lupta pentru existență (supraviețuire, dominare etc) pînă în ultimul moment din viața marelui filosof.
Fie că vorbim de ruptură (cum crede Dan Garber), fie de continuitate (cum susține Michel Fichant, de la Sorbona), cele două teorii vin să ofere o imagine complexă și în continuă mișcare; iar asta, să recunoaștem, este deosebit de atrăgător și provocator pentru oricine studiază istoria ideilor.
În acest context ideatico-metafizic s-a desfășurat la Facultatea de Filosofie, a Universtății din București simpozionul ,,Unitate în diversitate” dedicat tricentenarului Monadologiei. Organizat de către Societatea Leibniz din România, simpozionul a pus în valoare multiplele fațete ale celebrei lucrări: metafizica, filosofia politică, filosofia morală, relațiile cu știința și teologia etc. La lucrări au participat academicieni, profesori, cercetători, dar și masteranzi și doctoranzi (după cum vom arăta mai departe). Schimbările de ultim moment survenite în programul unora din participanți (cum a fost cazul distinsului acad. Solomon Marcus) ce au determinat neputința de a participa la simpozion, vor putea fi depășite prin faptul că avem intenția de publica un volum dedicat Monadologiei în care vom aduna atît textele susținute la simpozion cît și texte ale altor iubitori ai filosofiei lui Leibniz.
Revenind la gîndirea metafizică a lui Leibniz, țin să subliniez aspectul cel mai propriu al teoriei monadologice. După cum am arătat în comunicarea ,,Specificul și natura metafizicii monadologice”, această elaborare tîrzie stă sub semnul unei dezvoltări organice din teoria substanței corporale. Chiar dacă Leibniz nu folosește în Monadologie nici ,,substanța corporală”, nici ,,forma substanțială”, se simte trecerea (transformarea) de la substanță corporală la monadă în fiecare pagină a lucrării. Probabil că aspectul cel mai clar este pus în evidență de imaginea unei cutii în cutie. Astfel, în Dizertația metafizică (și alte lucrări din perioada de maturitate), Leibniz consideră că substanța corporală este substanță pînă și în părțile cele mai mici ale lucrurilor. Așa e cazul corpului unei ființe vii: acesta este substanță corporală, adevărată mașină a naturii, la orice nivel de organizare am căuta. Tot la fel, în Monadologie, ființele vii au caracater substanțial la orice nivel am privi, căci întîlnim peste tot o monadă dominantă și nenumărate monade subordonate.
Așa se face că natura teoriei monadologice este una metafizică (speculativă) în sensul cel mai propriu al termenului. Spre deosebire, teoria substanței corporale include elemente teologice, în condițiile în care se bazează pe noțiunea formelor substanțiale (noțiune aristotelico-scolastică, pusă de Toma din Aquino la baza întregii filosofii catolice).
Teoria monadologică, în încercarea sa de a da seama de existența ca întreg, se bazează, după cum bine se știe, pe două mari principii: principiul noncontradicției, după care socotim fals tot ce conține în sine o contradicție, și adevărat ceea ce se opune falsului, și principiul rațiunii suficiente, în virtutea căruia nici un fapt nu e existent și nici o propoziție adevărată fără să existe un temei pentru care lucrurile stau așa și nu altfel (am dat aici o prezentare apropiată de cea oferită în Monadologie, paragrafele 31-32). După cum a arătat George Bondor (de la Universitatea ,,AI Cuza” din Iași, autor al lucrării Dansul măștilor), Leibniz folosește principiul rațiunii suficiente în mai multe feluri (logic, teologic, ontologic), fapt ce a dat naștere la o revalorizare a acestui important principiu la mai mulți filosofi europeni, precum Nietzsche ori Heidegger.
Un alt mare princpiu al lui Leibniz, principiul continuității, a exercitat o influență considerabilă asupra lui CS Peirce. Celebrul semiotician american a înțeles principiul lui Leibniz în sensul că dacă este admis va conduce la numeroase situații problematice. Să ne gîndim la armonia prestabilită între tot ceea ce există în lume, inclusiv la armonia dintre suflet și corp. În cazul în care ar exista o trecere continuă, fără salt, între lumea sufletelor și lumea corpurilor ar însemna să existe o infinitate de trepte intermediare – fapt ce i se pare greu de înțeles filosofului american. În acest fel, crede Peirce, deși Leibniz pleacă de la cîteva teze corecte, ajunge la teze contradictorii, după cum aflăm din comunicarea susținută de Titus Lates (cercetător la Institutul de Filosofie).
Dacă pentru Peirce influența lui Leibniz a fost una definitorie, de separare, o poziție mai conciliantă este de văzut la Blaga. Deși, filosoful român îl critică pe autorul Monadologiei (în 2-3 locuri din Diferențialele divine, după cum aflăm de la Ionuț Răduică, asist. univ. la Departamentul de Filosofie al Universității din Craiova), el se folosește de armătura ideatică a Monadologiei pentru a contrui un sistem cosmologic extrem de interesant și de actual. Diferențialele divine se află într-o strînsă relație atît cu creatorul (marele Anonim), cît și cu lucrurile create, cu care au și părți comune și părți necomune.
Ideea de lume posibilă, ce a generat în secolul 20 multe construcții remarcabile în cîmpul semanticii, îi permite acad. Alexandru Boboc, în studiul ,,Ideea de lumi posibile și programul semanticii moderne”, să treacă în revistă o serie de aspecte cu privire la ideea de lume. Această abordarea logico-semantică poate fi pusă în contrapoziție cu o abordare proprie filosofiei morale pentru a vedea care este temeiul susținerii leibniziene că lumea actuală este cea mai bună dintre lumile posibile. Nu cumva ajungem la aporii dacă acceptăm celebra sintagmă a lui Leibniz? În comunicarea ,,Lumea actuală ca cea mai bună dintre lumile posibile”, Lelia Marcău (masterand la Universitatea ,,Babes Bolyai” din Cluj) a prezentat și discutat cîteva dificultăți ale soluției aduse de Leibniz.
Să ne gîndim la imaginea propusă de Leibniz: toate lumile posibile se află în intelectul divin. Ne putem imagina un fel de piramidă, cu vîrful în sus și cu baza în jos, întinsă la infinit. Dumnezeu cunoaște aceste lumi cu intelectul său, le compară și vede care are cantitatea cea mai mare de bine (deci, o vede pe cea care este cea mai bună). Cu ajutorul voinței, el alege pe cea mai bună, dat fiind că și el este supus principiulu rațiunii suficiente, iar prin putere o aduce în existență (adică o creează). În acest fel, lumea actuală apare ca lumea în care se întîlnește cea mai mare cantitate de bine și cea mai mică cantitate de rău.
O privire proaspătă asupra lumilor posibile, dar din perspectiva unei abordări socio-politice, poate arăta un uluitor aspect de actualitate. La fel ca secolul 17, și secolul 21 e o continuă căutare a identității europene, o continuă confruntare între est și vest sau între religii, tot la fel ca atunci există războaie, astfel încît cetatea lui Dumnezeu pare să fie mereu pusă la încercare. Alex Ștefănescu (de la Universitatea ,,Dimitrie Cantemir”) propune ,,Monadologia în cheie socio-politică” tocmai pentru a sublinia nevoia de armonie dintre cetatea lui Dumnezeu și cetatea umană. Cum între cele două niveluri, nu există o opoziție (spre desoebire de ceea ce se credea în vechime), este nevoie ca armonia să se transfere de la ,,instituțiile divine” la instituțiile umane.
Armonia dintre cetatea divină și cetatea umană e posibilă esențialmente pentru că Dumnezeu este unitate în diversitate, simultan arhitect și monarh, după cum susține Leibniz în acord cu teologia creștină a trinității. Această imagine a naturii dumnezeirii îi permite lui Leibniz să aducă serioase acuzații lui Newton, cel care înțelege natura dumnezeirii exclusiv în termenii noțiunii de ,,stăpînire”. În acest fel, după Leibniz, Newton se apropie periculos de mult de o înțelegere socianiană a naturii dumnezeirii, după cum aflăm din comunicarea lui Remus Manoilă (doctorand la Universitatea din București).
La sfîrșitul colocviului avem bune temeiuri să credem că ne-am apropiat mai mult de o înțelegere mai profundă a lui Leibniz, dar una care va stimula noi lecturi și noi interpretări aduse în perioada următoare celei mai celebre lucrări ale sale, Monadologia.
Comentarii recente