Recent încheiatul tîrg de carte, Bookfest 2006, a marcat un record neaşteptat: ediţia cu cel mai puţin număr de lansări de carte filosofică. Cum nici la standurile editurilor nu s-au găsit prea multe titluri (eu am numărat, şi cumpărat, numai trei lucrări), mă întreb dacă nu cumva se doreşte suprimarea acestei importante discipline academice, odată ,,regina ştiinţelor”. Oare editorii, în goana lor după profit, vor să facă din România o piaţă dominată de cărţi de reţete de bucate şi de romane de duzină scrise de Pavel Coruţ şi Dan Brown?
Mai trist este fenomenul cu privire la disciplinele ştiinţifice: deşi mulţi savanţi îşi publică articolele şi cărţile în străinătate, publică tot mai puţin în limba română. Este încă un semn că există grave probleme cu producţia de carte din România.
Poate că evenimentul cel mai dezamăgitor legat de acest târg, şi faptul ce a prilejuit acest preambul, este că o lucrare a distinsului academician Solomon Marcus a trecut neobservată. Deşi este posibil să fi existat o motivaţie bine întemeiată a nelansării lucrării la târg, faptul rămâne şi nu cred că face cinste editorului.
Paradigme universale II. Pornind de la un zâmbet (Paralela 45, Piteşti, 2006, 302 p.) continuă investigaţia începută în Paradigme universale (Paralela 45, Piteşti, 2005, 298 p.), ocupându-se cu analiza cîtorva concepte şi idei foarte generoase ale culturii şi ale comportamentului uman, cum sînt paradigmele semiotice: zîmbetul, simbolul, limbajul, indicatorii; paradigme numerice: binaritatea şi ternaritatea; paradigme ale impreciziei: imprecizia, aproximaţia, haosul determinist, fractalii; paradigme ale fundamentelor: axioma, teorema, neeuclidianul; paradigme ale duratei: viitorul, istoria, narativitatea; paradigme ale monitorizării ştiinţei. Deşi lucrarea abundă în exemple şi explicaţii matematice, oferă o lectură plăcută nespecialiştilor, putînd fi utilizată atît de pasionaţii de logică, cît şi de cei de lingvistică, atît de iubitorii fizicii, cît şi de cei ai semioticii etc. Din multitudinea temelor tratate în lucrare (cititorul a înţeles, desigur, că Solomon Marcus nu utilizează termenul ,,paradigmă” în sensul lui Kuhn), am selectat cîteva la care vom zăbovi în textul de faţă.
Lucrarea are punctul de plecare în zîmbet ca act de comunicare. Zîmbetul însoţeşte comunicarea, fiind un fel de preambul al comunicării verbale. Dacă mai punem la socoteală că zîmbetul însoţeşte adesea întreaga comunicare şi că este semnul încheierii comunicării, avem aici un igredient nelipsit al activităţii umane.
Autorul face o tipologie a zîmbetului, după semnificaţia pe care o poate avea un zîmbet în prezenţa unui partener de dialog: buna dispoziţie, amărăciune, simpatie, ironie. Ce este interesant este că pot apărea combinaţii, atît între aceste forme, cît şi în privinţa receptării semnificaţiei zîmbetului (rezultînd 35 de variante). Dacă la acestea se adaugă şi posibilitatea absenţei zîmbetului, cele 36 de variante se pot combina pentru a da nu mai puţin de 1296 de feluri posibile în care se poate codifica şi decodifica un zîmbet, adică de moduri în care zîmbetul adresat unui partener de discuţie se poate combina cu zîmbetul pe care acesta îl receptează.
După cum bine se ştie, modernitatea reprezintă victoria raţiunii în faţa naturii, a cantităţii în faţa calităţii şi a devenirii în faţa esenţei. Filosofii din secolul al XVII-lea, şi în special Descartes, Leibniz şi Newton, au marcat un punct de cotitură în raport cu tradiţia scolastică, bazată pe învăţătura lui Aristotel. Calea cea mai potrivită pentru cunoaştere este acum considerată cea care face apel la o ştiinţă cantitativă şi inductivistă, cum este matematica. Sigur că se poate obiecta că şi Platon, şi Aristotel, şi mulţi alţii, au utilizat matematica. Dar, chiar dacă Aristotel a oferit o teorie a demonstraţiei care să fie baza cunoaşterii (episteme), trebuie subliniat că principiile prime ale acestei cunoaşteri sînt absolut sigure, neîndoielnice, universale, necesare, omogene etc. Cu alte cuvinte, principiile prime ale ştiinţei aristotelice sînt de fapt principii metafizice. Să ne gîndim la principiul necontradicţiei: este atît de natural, încît nu are nevoie de nici o demonstraţie.
Aristotel ilustrează într-un mod magistral modelul axiomatic-deductiv al ştiinţei, adică cel în care se pleacă de la un număr mic de principii, din acestea deducîndu-se pe cale logică celelalte propoziţii ale teoriei. Aşa au procedat Euclid, cu axiomatizarea geometriei, Proclus, Pappus etc., metoda fiind dominantă în întreaga ştiinţă antică şi medievală.
Filosofii moderni amintiţi mai sus propun un alt model al ştiinţei, pe care îl putem numi axiomatic-constructiv. În acest model, rolul construcţiei este fundamental (construcţia este procedeul prin care un obiect necontradictoriu este reprezentat în intuiţie: un triunghi este desenat; o operaţie algebrică este efectuată în scris). Trebuie amintită aici celebra metodă a analizei de care Newton face apel în Optica sau Leibniz în multe din scrierile sale.
Ce aduce nou gîndirea axiomatică modernă, cea de după apariţia logicii moderne? După Hilbert, matematicianul care a desăvîrşit axiomatica, natura axiomei nu mai este aceea de propoziţie evidentă ce nu are nevoie de demonstraţie, ci devine o noţiune ipotetică. Există un proces de alegere a unor axiome, de verificare a îndeplinirii condiţiilor lor de adevăr, apoi, eventual, de modificare a sistemului axiomatic etc. Axioma îşi pierde deci statutul de principiu metafizic, devenind tot mai mult un enunţ ipotetic.
Impulsul pentru această interesantă stare de lucruri este dat de nemulţumirea legată de una din axiomele lui Euclid (numite de el, de fapt, ,,noţiuni comune”; Proclus propune denumirea de ,,axiomă” pentru enunţurile prime ale lui Euclid), şi anume aceea care susţine că printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralelă şi numai una cu acea dreaptă. Or, geometriile neeuclidiene demonstrează că această propoziţie este falsă: printr-un punct exterior unei drepte se pot duce fie o infinitate de paralele (în geometriile create de Lobacevski, Bolyai, Gauss), fie nu se poate duce nici o paralelă (în geometria creată de Riemann).
Un capitol al lucrării se ocupă de problema scientometriei, adică disciplina ce studiază cantitativ şi statistic literatura ştiinţifică. De ce s-a ales din ansamblul şi varietatea aspectelor vieţii ştiinţifice numai literatura ştiinţifică? În puţine cuvinte, răspunsul este că numai acest aspect (adică producţia ştiinţifică aşa cum este ea reflectată în monografii, tratate, reviste, preprinturi etc) se poate preta unei astfel de analize. Pentru a caracteriza productivitatea şi relevanţa unei comunităţi de cercetare (analiza putînd fi aplicată, cu anumite limite, şi unei comunităţi cu un singur membru) se au în vedere următoriii indicatori: numărul şi distribuţia publicaţiilor, numărul şi distribuţia autorilor, numărul şi distribuţia referinţelor bibliografice, numărul şi distribuţia citărilor.
Exact în legătură cu aceste aspecte se ocupă Institutul Thomson din Philadelphia, celebru la noi odată cu disputa legată de acceptarea sau neacceptarea măsurii propuse de ministrul învăţămîntului ca promovarea în postul de conferenţiar şi profesor să se facă şi în funcţie de articolele publicate în reviste cotate ISI.
Dincolo de soluţia unei probleme de o stringentă actualitate, lucrarea ne propune să vedem în publicarea de articole în reviste prestigioase de specialitate nu atît posibilitatea unei promovări, ci condiţia naturală de comportare a unei comunităţi ştiinţifice. Fără dialog, fără comunicarea rezultatelor cercetării în reviste prestigioase nu putem avea o comunitate ştiinţifică serioasă şi profesionistă. Pînă nu aderăm la criteriile cele mai exigente ale comunităţii ştiinţifice din care facem parte prin apartenenţa disciplinară, nu se poate vorbi de performanţă în cultura română. Repet: în cultura română. Nu poţi fi în România mare vedetă culturală, şi în acelaşi timp să nu ai nici un articol publicat în reviste prestigioase şi nici o prezenţă la manifestări ştiinţifice din străinătate. Academicianul Solomon Marcus pledează, în plus, pentru transdisciplinaritate, pentru aborbarea marilor probleme ale cunoaşterii dintr-o perspectivă mai largă decît cea oferită de limitele disciplinei în care activăm fiecare dintre noi – acesta reprezentînd după mine mesajul cel mai important al acestei excelente lucrări.
Adrian Niţă
P.S. Discutînd despre cearta standardelor universitare (din 22, nr. 841), domnul Andrei Cornea susţine că nu se poate aplica masura reformistă vizată deoarece, între altele, nu se poate face reformă în condiţiile subfinanţării cercetării. Nimic mai adevărat. Dar ceea ce se afirmă apoi denotă lipsa de substanţă filosofică a unui important membru al comunităţii noastre intelectuale: nu a găsit corespondenţa lui Leibniz cu Clarke nici la BAR, nici la BCU; a găsit ,,o ediţie Leibniz de pe la 1840: scrisorile lui Leibniz erau într-o franceză modernizată, iar cele ale lui Clarke erau traduse din engleză în aceeaşi limbă.” Sînt nu mai puţin de patru inexactităţi aici. 1. Franceza nu este modernizată, ci aşa scria Leibniz; 2. Clarke îi răspunde în engleză (de aici deduc că ediţia de care vorbeşte este Janet; deci o lucrare ce cuprinde texte antologate ori traduse în limba traducătorului); 3. Înainte de apariţia ediţiei Academiei Prusace (ulterior Germane) de Ştiinţe, deci înainte de 1923, de referinţă era ediţia făcută de CI Gerhardt, în 7 volume. Este ,,de pe la” 1875, dar este foarte bună. 4. Corespondenţa lui Leibniz cu Clarke se găseşte atît la NEC, cît şi la BAR şi BCU (mai exact, la biblioteca Facultăţii de Filosofie).
Adrian Niță
(Altitudini, nr. 5, iulie 2006, p. 27)
Comentarii recente