Una din explicaţiile stării nesatisfăcătoare în care se află filosofia românească este, după cum susţine Vasile Morar în cea mai recentă lucrare a domniei sale, lipsa unui dialog în jurul cărţilor de filosofie. Datorită inexistenţei unei comunităţi structurate a specialiştilor se lasă loc pentru gruparea pe simpatii ori ideologii. Din această cauză critica (recenzarea) lucrărilor de filosofie atinge doar extremele: au loc fie rechizitorii, fie laude deşănţate. Ba chiar, critici respectabili, cu mare experienţă, prezintă adesea cărţi de filosofie fără să le citească. Motivul este simplu: dacă autorul este din tabăra potrivită, atunci lucrarea nu poate fi decît valoroasă, de ce să o mai citească?, iar dacă autorul este din tabăra potrivnică, este evident că lucrarea este slabă, adică tocmai bună de desfiinţat.
Lucrurile se complică în cazul în care opera respectivă este una cu un grad ridicat de dificultate, cum este cazul celei mai recente lucrări elaborate de profesorul Ilie Pârvu, Posibilitatea experienţei, o lucrare de care nu se vorbeşte şi pe care publicul nu o poate aprecia la justa sa valoare. Posibilitatea experienţei reprezintă o nouă interpretare şi în acelaşi timp o reconstrucţie teoretică a Criticii raţiunii pure. De-a lungul timpului s-au propus numeroase interpretări celebrei lucrări kantiene. Sînt cunoscute interpretările lui M. Heidegger (interpretarea metafizică), H. Allison ori P. Strawson (interpretarea epistemologică), G. Tonelli (interpretarea logică), H. Cohen (interpretarea Criticii ca filosofie a ştiinţei exacte). Mai puţin celebre, dar nu mai puţin interesante, sînt interpretările propuse în ultimii ani de P. Kitcher ori K. Ameriks (psihologistă), R. Hanna (cognitivită) ori M. Friedman (metateoretică). Interpretarea propusă aici de celebrul autor al Arhitecturii existenţei este că teoria conţinută în Critica raţiunii pure este o teorie de un tip special, şi anume o teorie-cadru a unui amplu program de cercetare fundamentală în filosofie şi ştiinţă. Tipul de teoretizare pe care se bazează această interpretare vizează transcendentalul, mai precis înţelegerea transcendentalului drept condiţie de posibilitate. Atunci cînd Kant spune că spaţiul, timpul sau categoriile sînt transcendentale el înţelege că acestea preced şi fac posibilă experienţa şi că, în acest fel, preced şi fac posibile obiectele experienţei. Transcendentalul este prezent la toate nivelurile arhitectonicii Criticii, fiind focalizat într-un principiu, adevărată cheie de boltă a acestei uimitoare construcţii care este Critica raţiunii pure. Acest principiu suprem al filosofiei transcendentale este considerat de Ilie Pârvu ca fiind apercepţia transcendentală cu funcţia ei sintetică. Apercepţia transcendentală reprezintă forma pur structurală a transcendentalului: este intelectul pur, conştiinţa de sine pură, puterea originară a oricărei cogniţii, nucleul reflexiv al capacităţii intelectuale (p. 55).
Avem aici elementul fundamental al celui de-al doilea component al noutăţii de care vorbeam mai sus: Posibilitatea experienţei este o reconstrucţie teoretică a Criticii raţiunii pure, adică o reconstrucţie care nu trebuie confundată cu reconstrucţia istorică (cum este cea efectuată de H. Vaihinger), ori cu cea logică (cum este cea a lui Tonelli). Reconstrucţia teoretică îşi propune să scoată în evidenţă tipul de teorie reprezentat de Critica raţiunii pure, tipul de teorie kantiană (numit de autor teorie-de-tip-Kant). Principiul condiţiei de posibilitate, ca teoremă fundamentală a Criticii, are rolul de a solidariza acţiunea elementelor structurii, motiv pentru care este prezent atît la nivelul Analiticii categoriilor, cît şi al Analiticii principiilor. Interpretată structural, teorema fundamentală a Criticii permite înţelegerea condiţiilor de posibilitate nu în sensul logic obişnuit (de exemplu, pe baza relaţiei de consecinţă logică), ci într-un sens oferit de metateoria structurală, ca matrice determinativă. Avem acum un alt element de noutate al Posibilităţii experienţei: teoria pe baza căreia se face reconstrucţia este de forma teoriei structurale, cu alte cuvinte teoria-cadru căutată, teoria subiacentă Criticii este o teorie de tip structural. Din ampla demonstraţie a autorului am ales pentru ilustrare trei elemente pe care se bazează susţinerea că teoria subîntinsă de Critica raţiunii pure este o teorie de tip structural. În primul rînd, teoria structurală este un tip special de teorie ce apare în cîteva discipline ştiinţifice contemporane (a se vedea teoria modelelor, teoria cuantică, teoria gramaticii universale, teoria evoluţionistă etc), fiind caracterizată de alte relaţii cu realitatea decît celelalte teorii ale ştiinţei, avînd noi forme de legi (legile structurale) şi noi cerinţe metateoretice. Teoriile structurale caracterizează un nou tip de construcţie teoretică ce pleacă de la o teorie cadru a competenţei şi descind, în cadrul unei ample arhitecturi conceptuale, prin niveluri şi modele intermediare, pînă la structurile empirice ce fac posibilă racordarea teoriilor la datele de observaţie (p. 76).
Critica raţiunii pure ca teorie-cadru permite obţinerea legilor newtoniene, de exemplu, dar nu pe baza unei deducţii din principii mai înalte, ci prin intermediul unei teorii mediatoare, în care se fundează posibilitatea unui model newtonian al naturii (cum este cazul cu întreprinderea kantiană din Primele principii metafizice ale ştiinţei naturii). Apoi, prin această mediere se pot deduce legile speciale ale teoriei, în cazul de faţă legile mişcării.
Propedeutică la metafizică şi metafizică propriu-zisă, Critica raţiunii pure este simultan teorie-cadru şi analiză a posibilităţii teoretizării şi a condiţiilor ei universale de raţionalitate. Kant arată că teoria pe care o propune este o ştiinţă fundamentală, nu o teorie generală sau universală, ce îşi propune rezolvarea problemei posibilităţii judecăţilor sintetice a priori. Fiind o teorie a posibilităţii, teoria transcendentală este o teorie reflexivă şi critică reprezentînd o cercetare şi justificare a faptului că ea are exact această formă sistematică. Teoria-nucleu a Criticii este în acelaşi timp o teorie ultimă, care îşi conţine temeiul, şi este o teorie completă, în sens transcendental, nu în sens logico-deductiv, adică un sens ce include autodeterminarea validităţii, auto-conţinerea temeiului şi suficienţa ei ca schemă generală de reprezentare pentru determinarea aliniamentelor întregului program teoretic (p. 66).
În al doilea rînd, teoria structurală este o teorie în care matematica joacă un rol fundamental, avînd în vedere că tehnicile formale ale matematicii sînt cele mai potrivite să redea complexitatea teoretizării din ştiinţele realului. Autorul demonstrează că modul de gîndire matematic este subiacent formei logice a teoriei kantiene, organizînd imanent conceptualizarea transcendentală în maniere diferite şi la niveluri diferite. Matematica constituie principala sursă de idei pentru construcţia formei structurale a modulelor elementare ale arhitectonicii Criticii. Categoriile, ca să luăm numai un exemplu, au forma unor funcţii, fiind supuse unor constrîngeri în opera lor de determinare a sintezelor, constituindu-se astfel în veritabile matrici operatorii (p. 304). Matematica reprezintă instrumentul transformării logicii generale pentru a genera structurile logicii transcendentale. Logica transcendentală se bazează pe ideea că teoria categoriilor, ca teorie nucleu, este obţinută din teoria operaţiilor matematice elementare: categoriile cantităţii sînt obţinute din operaţia adunării, categoriile calităţii din scădere, categoriile relaţiei din înmulţire, iar categoriile modalităţii din împărţire.
În fine, al treilea element la care ne-am oprit vizează decelarea structurii formale a unei teorii de tip structural şi apoi punerea în evidenţă a acestei structuri în cadrul teoriei de tip-Kant. O teorie structurală, arată Ilie Pârvu, are în componenţa sa o clasă a structurilor ce satisfac condiţiile-cadru, numită clasa modelelor potenţiale ale teoriei, şi o clasă a modelelor ce satisfac, în plus, axiomele propriu-zise. Pentru teoriile de mare complexitate, structura logică a teoriei include în plus constrîngerile, legăturile, modelele potenţiale parţiale şi aproximările (pp. 83-84).
Ilie Pârvu demonstrează că toate conceptele şi principiile, strategiile constructive şi justificative, organizarea internă, relaţiile interteoretice şi tipul de completitudine ale teoriei-cadru propuse de Kant sînt caracteristice unei teorii de natură structurală. Am văzut mai sus că teoria categoriilor funcţionează ca o adevărată teorie nucleu, ca o matrice determinativă. Categoriile nu sînt privite individual, ci formează o sub-teorie a teoriei-cadru. Am numit astfel Analitica conceptelor, ce funcţionează ca o schemă categorială, informînd celelalte niveluri şi structuri ale teoriei-cadru. Schematismul, ce corespunde modelelor potenţiale, este interpretat drept o teorie ce mediază categoriile şi principiile. Schematismul mediază trecerea de la schema categorială, ce este o structură abstractă pură, la analogiile experienţei, ce apar ca legi generale. Analogiile experienţei, ce corespund modelelor teoriei, sînt principiile fundamentale ale organizării şi construcţiei teoriei transcendentale. Ele sînt legile structurale fundamentale, sursă a oricărei legităţi speciale valabile pentru anumite domenii particulare. În ce priveşte postulatele gîndirii empirice, identificate de autor cu constrîngerile teoriei, ghidează construcţia ipotezei teoretice a teoriei, determină modul şi nivelurile la care modelul teoriei se angajează faţă de existenţa obiectelor.
Avem toate motivele să credem că Posibilitatea experienţei, ca singura lucrare din imensa bibliografie kantiană ce propune o reconstrucţie a Criticii raţiunii pure din perspectiva metateoriei structuraliste, reprezintă un moment de referinţă al filosofiei româneşti.
(Observator cultural, nr. 272, 9-15.06.2005, p. 16)
Comentarii recente