Este lăudabilă iniţiativa Editurii Humanitas de a lansa colecţia Academica prin care se intenţionează valorificarea rezultatelor cercetărilor efectuate de către tineri filosofi. Cum un prim proiect de cercetare din cariera ştiinţifică a unui tînăr îl constituie cel iniţiat şi susţinut la doctorat, este evident că se va avea în vedere în special publicarea tezelor de doctorat.
Autorul care marchează cu acest prilej un debut pe piaţa ideilor este Ştefan Vianu, acesta fiind motivul pentru care ne vom ocupa în acest text de lucrarea sa intitulată Metafizica spiritului de la Aristotel la Hegel (Colecţia Academica, Humanitas, Bucureşti, 2005, 222 p.). Mai înainte însă de a spune cîteva cuvinte despre lucrare, credem că nu este lipsit de interes, asistînd la un debut, să spunem cîteva cuvinte despre autor. Ştefan Vianu (n. 1963) a învăţat în Elveţia, unde a ajuns în urma binecunoscutei evadări a familiei sale din lagărul comunist. După efectuarea Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Geneva, şi după susţinerea tezei de doctorat, cu Alain de Libera, tînărul Vianu se întoarce în România (urmat după cîţiva ani şi de dr. Ion Vianu). În ţară ocupă un post de cercetător ştiinţific la Institutul de Filosofie al Academiei Române, la puţină vreme după schimbarea directoratului ,,glorios“ al lui Nicolae Gogoneaţă, un activist comunist notoriu cu studii la Moscova. Confruntat, desigur neplăcut, cu privaţiunile existente în cercetarea românească postrevoluţionară, Ştefan Vianu se decide să urmeze o carieră universitară în cadrul Universităţii de Arhitectură ,,Ion Mincu“ din Bucureşti, unde în prezent predă filosofia culturii şi estetică.
Lucrarea Metafizica spiritului de la Aristotel la Hegel îşi are punctul de plecare în opera lui Aristotel, de unde este selectată tema raportului dintre intelectul uman şi intelectul divin, în speranţa declarată că această temă poate constitui nucleul metafizicii aristotelice. Tema este urmărită la cîţiva mari filosofi, şi anume Plotin, Erigena, Eckhart şi Hegel. Autorul îşi exprimă convingerea că pe această bază se va putea ,,descoperi nucleul metafizicii occidentale înseşi“: ideea cunoaşterii de sine; metafizica occidentală este la majoritatea marilor săi reprezentanţi o metafizică a subiectivităţii, o metafizică a gîndirii care se gîndeşte pe sine (pp. 5-6).
Fără a avea pretenţia că vom reuşi să surprindem esenţa celor discutate în fiecare capitol, vom prezenta sumar cîteva din ideile prezentate. Am spus că Aristotel oferă punctul de plecare al analizei. În capitolul care i se dedică, se arată că metafizica (sau ,,filosofia primă“, în termenii lui Aristotel), în calitate de ştiinţă a fiinţei ca fiinţă, studiază primele cauze şi principii, fiind astfel esenţialmente o teologie. Ştiinţa fiinţei ca fiinţă este identică cu teologia în sensul că teologia asumă cercetările anterioare, le integrează şi le utilizează pentru a-şi duce la bun sfîrşit propria sarcină, şi anume cunoaşterea principiului prim (p. 18). Aristotel este primul gînditor care afirmă explicit că intelectul divin se gîndeşte pe sine, gîndirea sa fiind o gîndire a gîndirii. În acest fel, intelectul uman, ca imagine a celui divin, reuşeşte să se ridice pînă la cunoaşterea de sine, reuşeşte să cunoască (la scară mică, adică finită) lucrurile în sine însuşi.
O soluţie interesantă aduce Plotin, celebrul autor al teoriei emanaţiei. În Enneade se arată mecanismul producerii alterităţii: punctul de plecare este Unul, sau Binele, care generează ceva diferit de sine, şi anume prima ipostază; aceasta la rîndul său produce ceva diferit de sine, a doua ipostază, ce generează apoi toate lucrurile individuale. Intelectul apare astfel ca fiind o ipostază secundă, ca ceva ce depinde de Unu, din care apare. La rîndul său, intelectul emană sufletul universal, de la care emană realităţile vizibile.
Filosoful care are meritul de a fi gîndit consecvent conceptul de Dumnezeu este Erigena, continuînd astfel şi dezvoltînd tematica gîndirii ce se gîndeşte pe sine. După ce tratează problema diviziunii naturii, a cauzelor primordiale, a naturii divine etc., autorul se ocupă de problema cunoaşterii de sine, în legătură cu care arată că s-ar părea că Erigena ar nega intelectului capacitatea de a se cunoaşte pe sine. Această spinoasă problemă a ,,necunoaşterii intelectului“ este soluţionată prin punerea în evidenţă a existenţei a două idealuri, de care autorul lucrării De praedestinatione nu era pe deplin conştient: idealul cunoaşterii de sine, moştenit de la filosofii greci şi idealul areopagitic al teologiei negative.
La Meister Eckhart, acest ultim mare metafizician al Evului Mediu, se găseşte doctrina fundamentală a neoplatonismului creştin. Cu privire la intelect, Eckhart susţine că acesta reprezintă esenţa omului. Subliniind indeterminarea esenţială a intelectului, deschis către tot, destinat a-l cunoaşte, Eckhart subliniază că acest tot este conţinut în Dumnezeu, în sensul că este Dumnezeu. Pentru a explica identitatea de structură dintre intelectul divin şi intelectul uman, Ştefan Vianu pune în evidenţă teoria eckhartiană a imaginii, prin care se susţine că omul este esenţialmente imaginea divinităţii.
În fine, filosoful care încoronează metafizica spiritului este Hegel, după care subiectivitatea infinită, rezultat al transformării subiectivităţii finite, centrate pe ideea de libertate, constituie nucleul filosofiei spiritului. Aprofundînd scrierile filosofiei greceşti şi ale tradiţiei creştine, Hegel reuşeşte să evidenţieze identitatea spiritului uman şi a spiritului absolut. Această teorie exprimă o viziune dinamică a unui subiect divin ce se constituie prin intermediul alterităţii, aceasta nefiind pusă decît pentru a fi negată şi integrată ca unul dintre momentele sale fundamentale.
Am vrea să încheiem cu două observaţii. Prima priveşte forma lucrării. Metafizica spiritului de la Aristotel la Hegel este o solidă exegeză a operei unor importanţi filosofi ce pot fi consideraţi totodată drept întemeietori ai spiritualităţii creştine. Autorul le expune teoriile după o solidă interiorizare, după o profundă asimilare. Acesta este motivul pentru care lucrarea are valenţe precumpănitor expozitive, discutînd problematica abordată aproape exclusiv din interiorul fiecărui sistem filosofic. Impresia noastră este că o distanţare de textele analizate (şi abundent citate), o discuţie a unor probleme şi idei din exterior ar fi putut contribui la problematizare şi, astfel, la imprimarea unui ritm mai vioi şi mai puţin arid al întregii lucrări.
A doua idee, deşi în legătură cu prima, are în vedere conţinutul. Avem în vedere sarcina (,,nucleul“) metafizicii. Dintre principalele sensuri aristotelice ale filosofiei prime (şi anume: ştiinţa primelor cauze şi principii, ştiinţa genurilor supreme, ştiinţa divinului), autorul îşi centrează analiza pe latura teologică (în sens aristotelic, desigur). Acest fapt îl conduce la o susţinere extrem de tare (a se vedea pp. 17, 18, 32 etc), şi anume că filosofia primă, ştiinţa fiinţei ca fiinţă este la Aristotel identică cu teologia (urmată de o susţinere la fel de tare, prea tare după opinia mea, şi anume că nucleul metafizicii occidentale îl reprezintă metafizica spiritului; spaţiul mă împiedică să dezvolt şi acest aspect). Susţinerea aceasta este însă dependentă de opţiunile pe care le poate avea un cititor de azi al operei lui Aristotel. În ce mă priveşte, cred că la Aristotel filosofia primă este ontologie generală, şi am să mă rezum la prezentarea a două argumente. În primul rînd, atunci cînd Aristotel spune că filosofia primă este ştiinţa primelor cauze şi principii, el are în vedere (în această interpretare) faptul că principiile sînt orientate spre existenţă, propunînd o structurare a existenţei. Să ne gîndim la principiul noncontradicţiei. În multe pasaje, acesta este formulat ontologic, arătînd că nu se poate ca ceva (ca un lucru) să fie şi totodată să nu fie (a se vedea, de exemplu, Metafizica 1005b). În al doilea rînd, categoriile, după cum bine se ştie, pot fi interpretate fie logico-lingvistic (drept o listă a celor mai generale proprietăţi), fie ontologic (drept lista lucrurilor celor mai generale). Este evident că eu sînt înclinat să adopt această din urmă interpretare.
Sigur că problema interpretării categoriilor este spinoasă; nu trebuie uitat că această posibilitate dublă de interpretare (putem chiar folosi termenul ,,ambiguitate“; este însă o ambiguitate bună) alăturată ambiguităţii unui pasaj din Analitica secundă, II, 19 (despre general) şi unei fraze din Isagoga lui Porfir a generat celebra ,,ceartă“ medievală a universaliilor.
Solidă exegeză a operei lui Aristotel, Plotin, Erigena, Eckhart şi Hegel în ceea ce priveşte tema gîndirii ce se gîndeşte pe sine, Metafizica spiritului de la Aristotel la Hegel este o lucrare fundamentală pentru spiritualitate, marcînd debutul promiţător al lui Ştefan Vianu.
(Observator cultural, nr. 282, 18-25.08.2005)
Comentarii recente