Definirea omului drept fiinţă raţională pare să sublinieze cu precădere aspectele pozitive ale raţionalităţii, lăsînd de o parte aspectele negative, iar dacă adăugăm aici faptul că omul este considerat singura fiinţă raţională, avem imaginea completă a unei raţionalităţi depline şi pozitive. Meritul lucrării lui Ionel Buşe (Logica pharmakon-ului, Paideia, Colecţia de studii şi eseuri, Bucureşti, 2003, 319 p.) este punerea în lumină a unei raţionalităţi mai largi, plină de lumini şi umbre, care înglobează imaginaţia, afectivitatea, convingerile, credinţele etc.
Dat fiind faptul că lucrarea grupează studii, eseuri şi comentarii publicate în perioada 1999 – 2003 în diverse locuri, tematica raţionalităţii şi a jocului dualităţii raţionalitate – imaginar, ce stă sub semnul logicii pharmakon-ului, este prezentată pe mai multe planuri, dintre care cele mai importante par să fie imaginile, simbolurile şi miturile.
Analiza desfăşurată în planul raţiune – imaginaţie pune în evidenţă paradigma modernă a raţiunii, de la Descartes şi Leibniz la Kant, ce prezintă raţiunea ca fiind unitară, omogenă, infailibilă etc. Mai mult, se poate afirma că modernitatea amplifică raţiunea, ridicînd-o la rangul de spirit (după cum desigur, poziţionaţi altfel, se poate susţine că spiritul este redus la raţiune).
Autorul arată schimbarea de paradigmă adusă în special de filosofia secolului XX, ce a evidenţiat lipsa de unitate a raţiunii, eterogenitatea sa, şi în care un element fundamental al structurii raţiunii îl reprezintă imaginaţia – autorul acordînd un mare spaţiu din lucrare acestei teme. Se ajunge astfel la constatarea că cele douăsprezece categorii kantiene nu mai sînt considerate suficiente pentru explicarea omului şi că în loc de un nou Discours de la méthode se caută acum un Discours de la mythode în care resursele noii paradigme a raţionalităţii se află într-o ,,fantasmă transcendentală“ ce nu anulează spiritul cogito-ului cartezian, dar îl anexează unei logici mai profunde, unui logos verbo-iconic, constitutiv cunoaşterii şi spiritului vremii noastre. ,,Reîntoarcerea imaginii“, conchide autorul, ,,(nu ca un simplu reprimat în serviciul unei raţiuni fondatoare, ci în slujba propriului logos), este, poate, imperativul paradigmei actuale“ (p. 16).
Sînt puse în evidenţă contribuţiile lui Bachelard (ce vorbeşte de două conştiinţe ale spiritului: una diurnă, ce exprimă existenţa unei funcţii a realului, iar cealaltă nocturnă, prin imaginaţie, ce îşi asumă o funcţie a irealului), Nietzsche (după care voinţa de putere este suprema realitate), Freud şi Jung (cu privire la cercetările despre inconştient şi inconştientul colectiv), ori Eliade (ce susţine că imaginile, simbolurile şi miturile ţin de un aspect profund al psihicului uman). Depăşirea vechii opoziţii dintre raţiune şi imaginaţie se face, consideră Buşe, preluînd o idee dragă lui Eliade, printr-o nouă coincidentia oppositorum: imaginaţia nu se opune raţiunii, ci formează un întreg unitar cu aceasta (p. 88).
Una dintre cele mai importante contribuţii antropologice ale secolului recent încheiat este ideea că simbolul aparţine substanţei vieţii noastre spirituale, neputînd deci să fie înlăturat din fiinţa noastră cea mai profundă, după cum bine arată Eliade, ci eventual mascat. Între diferitele simboluri analizate în lucrarea de faţă un loc important îl deţine analiza simbolismului catastrofelor, în acord cu teza lui Eliade cu privire la eterna reîntoarcere. În condiţiile în care pentru omul tradiţional timpul nu este nici omogen, nici continuu, asistăm la scenarii ritualice ale regenerării periodice ale timpului atestate la aproape toate popoarele indo-europene, la sumerieni, egipteni sau vechii evrei. La aceste popoare existenţa omului în cosmos este considerată o cădere. Această cădere în istorie aduce cu ea o nostalgie a originilor şi dorinţa omului primitiv de a repeta actul cosmogonic şi de a fi contemporan cu momentul creaţiei. Ritualul de regenerare a omului şi a cosmosului, reluat periodic, tinde să anuleze timpul şi să abolească istoria printr-o întoarcere la illo tempore. Repetiţia gesturilor divine de către omul arhaic este o imitatio dei care îl ajută pe acesta să scape de teroarea istoriei. Acest caracter ciclic al distrugerii şi al creaţiei arată că simbolismul catastrofelor, prezent în aproape toate mitologiile arhaice, poate fi plasat sub semnul regimului nocturn al imaginaţiei (p. 96)
Reconsiderarea miturilor, din noua perspectivă a unei raţiuni mai largi, îi permite lui Ionel Buşe să trateze cîteva teme de actualitate, cum sînt mitul Europei şi mitul Cioran şi Eliade. Mitul Europei se bazează, desigur, pe celebrul episod mitologic grecesc după care Europa, fiica lui Agenor şi a Telephassei, este răpită de Zeus, prefăcut în taur, şi dusă în insula Creta. Grecii au venerat-o pe Europa (nu trebuie uitat că unul din fraţii ei, Kadmos, pornit s-o caute, a întemeiat cetatea Theba), iar mai tîrziu renascentiştii i-ai dedicat numeroase reprezentări artistice.
Specificul Europei constă în modelul său cultural, după cum bine preciza Noica în cîteva texte din 1986, în amprenta pe care o pune pe celelalte culturi. Europa reprezintă un arhetip al oricărei configuraţii culturale şi sub acest aspect este evident că Europa nu este o cultură între altele. Cultura europeană a educat şi educă şi azi întregul glob, după cum are meritul de a fi descoperit şi integrat celelalte spaţii culturale. Explicaţia acestui (aparent sau nu) europocentrism este că Europa funcţionează pe baza unui model cultural specific, avînd o structură specifică şi, la un nivel mai profund, o schemă proprie, după cum arată Noica în Modelul cultural european.
Dintre simbolurile şi miturile politice ale noii Europe, în curs de constituire, un loc aparte îl ocupă drapelul şi imnul. Drapelul european, după cum bine se ştie, are douăsprezece stele dispuse în cerc, pe un fond albastru. Cercul simbolizează unitatea Europei, iar cele douăsprezece stele pot semnifica doisprezece apostoli, doisprezece cavaleri ai regelui Arthur etc.
Nu trebuie trecut cu vederea un aspect important, şi anume că unitatea Europei este, sau este pe cale să devină, la rîndul său un mit. Asistăm azi la construirea acestui mit, proces care se desfăşoară nu numai prin iniţiativele şi proiectele Uniunii Europene, dar adesea prin fapte şi evenimente care, aparent, nu au nici o legătură cu Europa (a se vedea disputa legată de conflictul din Irak).
Un alt mit asupra căruia se opreşte Ionel Buşe este mitul filosofilor români interbelici, şi în special Cioran şi Eliade. Autorul analizează sumar procesul de demitizare realizat de Alexandra Laignel-Lavastine şi Daniel Dubuisson, proces care se simte de altfel şi în spaţiul cultural autohton, aducînd cîteva observaţii pertinente legate de viaţa şi opera marilor interbelici. Această apărare a celor doi nu echivalează însă cu necesitatea trecerii în umbră a derapajelor lor ideologice. Angajamentele lor legionare, articolele scrise pe această temă sau urmele care se simt în lucrările lor ştiinţifice şi filosofice trebuie scoase la lumină şi asumate. Este mai mult decît probabil că modernitatea noastră este problematică, după cum scrie Buşe, raliindu-se unui punct de vedere susţinut de Laignel-Lavastine, şi din cauza tăcerii instaurate de multe decenii în jurul acestui sensibil subiect.
Modernitatea problematică de care aminteam este dată de faptul că românii sînt europeni în formă şi naţionalişti în conţinut (p. 260). Naţionalismul de azi, consideră Buşe, are ca specific lipsa de coerenţă şi responsabilitate a clasei politice, lipsa reperelor valorice, a respectului faţă de lege şi individ, lipsa de conştiinţă civică etc. ,,Ceea ce simţim din 1989 încoace, la cea mai mare parte a elitei noastre politice sînt inconsistenţa şi neputinţa dramatică de a da sens existenţei noastre prezente, întărind, poate, prejudecata istorică a lipsei de vocaţie europeană“ (p. 260).
Poate că cele susţinute de Ionel Buşe sînt corecte în contextul de faţă. Mă întreb însă dacă nu cumva modernitatea noastră este problematică în alt fel în ceea ce priveşte conţinutul. Nu trebuie uitat că de-a lungul timpului am avut oameni politici, literaţi sau filosofi care nu au fost nicidecum naţionalişti. În plus, nu trebuie uitate condiţiile în care trăiau o bună parte din români, şi am în vedere teritoriile aflate sub stăpînire străină. Lupta acestor români pentru drepturi naţionale nu poate fi etichetată drept naţionalism. Pe de altă parte, dacă ne vom situa pe linia consecventă a autorului, trebuie recunoscut că orice proces de demitizare (ca de altfel şi orice proces de mitizare) nu se supune unei logici raţionale, ci este condus de dorinţe, idealuri, interese şi scopuri care de multe ori nu au legătură cu imperativele raţiunii. Demitizarea şi mitizarea sînt deci procese supuse din plin influenţei hotărîtoare, uneori covîrşitoare, a imaginaţiei, simbolurilor şi miturilor ce domină colectivitatea.
Procesul fantasmei raţiunii pure, schiţat aici de Ionel Buşe, deşi fragmentar prin alcătuirea lucrării, are meritul de a arăta, după cum bine subliniază Jean-Jacques Wunenburger în Cuvînt înainte, diformităţile raţiunii sub presiunea ideologiilor, de a pune în evidenţă forţa dinamică a miturilor acunse în spatele adeziunilor sau al refuzurilor. Autorul pare să fie bine plasat pentru a denunţa utopia raţiunii pure, o fantasmă ce era menită să ducă prin teoretizare abstractă, prin procedurile sale logice-formale şi prin concluziile sale irefutabile, la crearea de răspunsuri obligatorii şi universale la toate problemele omului.
(Observator cultural, nr. 256, 18-24.01.2005, p. 13)
Comentarii recente