În lucrarea Mintea noastră … cea de toate zilele (traducere de Cornelia Rusu şi Mircea Rusu, Bucureşti, Editura Tehnică, colecţia Taifas, coordonată de Roman Chirilă, 2006), celebrul fizician englez Roger Penrose trece în revistă o gamă largă de teme ştiinţifice, cum ar fi: maşinile Turing, camera chinezească, realitatea numerelor reale, programul lui Hilbert, teorema lui Goedel, mulţimile Mandelbrot, dinamica lui Galilei, teoria relativităţii, fizica cuantică, pisica lui Schroedinger, săgeata timpului, găurile negre, gravitaţia cuantică, modelele creierului, fizica minţii etc. S-ar putea spune că este prea mult chiar şi pentru dificilul scop de a trata despre misterioasa problemă a conştiinţei. Meritul lui Penrose este că tratează despre toate aceste teme matematice şi fizice pe înţelesul tuturor, diversitate tematică urmărind să susţină părerea autorului că dificila problemă a conştiinţei ar putea fi tratată numai într-o manieră holistă, adică dintr-o perspectivă care să implice matematica, fizica, chimia, biologia, filosofia, ştiinţele cogniţiei etc.
Penrose arată că dacă privim conştiinţa drept o parte a lumii macroscopice, avem nevoie de legile fizicii clasice. Putem înţelege creierul, părţile lui, o serie de elemente funcţionale cum ar fi transmiterea impulsurilor electrice. Fizica clasică nu poate însă explica formarea ideilor sau sentimentelor noastre, nu poate explica experienţa mea conştientă de roşu, de durere sau de plăcere. Este astfel nevoie de o deplasare la un nivel mai profund, cel submicroscopic. Se va constata că fizica cuantică ne permite să înţelegem o serie de fenomene, dar nu explică satisfăcător experienţa conştientă. Concluzia lui Penrose cu privire la rolul fizicii în înţelegerea conştiinţei este că avem nevoie de o teorie situată dincolo de fizica clasică şi de fizica cuantică, mai precis de o teorie care să compatibilizeze teoria relativităţii şi mecanica cuantică. Această teorie mult dorită de fizicieni este teoria cuantică a gravitaţiei, prin care Penrose, alături de alţi fizicieni, speră să primească mai bune răspunsuri decît ne oferă fizica de azi.
Dacă aşa stau lucrurile din perspectiva fizicii, ce imagine ne propune Penrose despre conştiinţă dintr-o perspectivă mai abstractă, adică una filosofică? Încadrînd tematica conştiinţei în problematica mai generală a filosofiei minţii (disciplină ce studiază raportul minte-corp, gîndire-corp, minte-creier, experienţa conştientă, conştiinţa de sine ş.a.), celebrul savant caracterizează conştiinţa drept acea capacitate de a deosebi (sau de a intui) advărul de neadevăr (sau frumosul de urît). Aceasta ar fi caracterizarea operaţională a conştiinţei, adică una care pune în evidenţă avantajele suplimentare pe care le au fiinţele înzestrate cu conştiinţă spre deosebire de cele lipsite de conştiinţă. Se arată astfel că a avea conştiinţă înseamnă a fi conştient de ceva, de o senzaţie, de un sentiment, de o amintire, de o idee etc. Mai mult, putem fi conştienţi chiar şi de propria noastră stare conştientă. Din această perspectivă Penrose susţine că a fi conştient este o chestiune de grad, nu de natură.
Ideea principală a abordării lui Penrose este legată de caracterul nealgoritmic al conştiinţei. Să ne gîndim la un calculator electronic, ce poate face operaţii complicate într-o perioadă scurtă de timp. Orice calculator este programat să execute anumite opraţii de fiecare dată cînd i se dă o anumită comandă. Această capacitate algoritmică a calculatorului îi interzice totodată să se abată de la operaţiile pentru care a fost programat. De exemplu, un calculator performant, poate să răspundă la întrebări de genul ,,care este rădăcina pătrată din 456.389” dar e pus în dificultate atunci cînd i se pune întrebarea ,,cum te simţi?”. Din această perspectivă, apare o interesantă problemă legată de faptul dacă un calculator are capacitatea de a înţelege ceea ce face. Deşi are memorie, deşi răspunde la anumite comenzi, deşi este inteligent după unii, calculatorul nu înţelege, consideră Penrose, deoarece nu are minte, nu are conştiinţă.
Acest tip de răspuns oferit de Penrose se constituie ca un argument foarte puternic împotriva acelor teorii care consideră conştiinţa (şi, în general, mintea umană) ca fiind asemenea unui calculator. Aşa este teoria IA-tare (inteligenţa artificială, în varianta sa tare), ce oferă un punct de vedere reducţionist cu privire la conştiinţă. După Penrose, teoria IA-tare eşuează tocmai prin faptul că se constată o deosebire fundamentală între conştiinţă şi calculator: oricît de performant ar fi calculatorul, el face operaţiile algoritmic, în timp ce conştiinţa este nealgoritmică. Argumente importante în favoarea acestei susţineri sînt aduse de Penrose din perspective diferite, cum sînt creaţia şi rolul verbalităţii. Este un lucru obişnuit să avem idei noi, să ne gîndim la o problemă şi apoi, brusc, să avem soluţia. Mai mult, un compozitor poate să compună în minte o operă întreagă, cum făcea Mozart, poate să o parcurgă pe bucăţi sau în întregime, să o aranjeze în diferite feluri etc. Este evident că întreaga creaţie, şi în special creaţia artistică, stă sub semnul lipsei de algoritm. În plus, tot la acest nivel, al creaţiei, se poate observa cel mai bine faptul că adeseori nu avem nevoie de cuvinte pentru a ne exprima gîndurile, sentimentele, trăirile. Chiar şi în cazul unui domeniu neartistic, cum este matematica, se întîmplă de multe ori să se vadă soluţia unei probleme dar să nu existe o transpunere în cuvinte. Un matematician se poate chiar folosi de formule, dar atunci cînd este pus să explice, are dificultăţi. Penrose mărturiseşte că el a avut mereu astfel de probleme, atît în timpul efectuării studiilor, cît şi după aceea şi că acest aspect nu vizează interpretarea acelor formule, ci faptul de a spune în cuvinte ideile, dincolo de simpla enunţare a unor simboluri matematice.
La capătul lecturii acestei impozante lucrări două feluri de întrebări par să fie puse de orice cititor. O problemă de fond vizează natura conştiinţei. Vedem cum Penrose explică bazele fizice ale conştiinţei, necesitatea depăşirii fizicii actuale, necesitatea ajungerii la teoria cuantică a gravitaţiei. Dar, oare, odată ajunşi la această ultimă teorie, avem explicată conştiinţa? Dacă vom cunoaşte exact felul cum interacţionează microparticulele din creierul uman, vom avea oare o bună înţelegere a conştiinţei? Care este legătura dintre mişcarea unor microparticule şi formarea unor idei, a unor sentimente? Înclin să cred că o abordare strict ştiinţifică ne poate oferi o bună imagine a proceselor fizice, chimice, biologice etc. din creier dar lasă complet pe dinafară tocmai conştiinţa. Fiind un fenomen extrem de complex, conştiinţa nu este lămurită prin nişte explicaţii ştiinţifice oferite la diferite niveluri ale creierului uman. Practic, omul de ştiinţă înţelege tot mai profund creierul dar, în mod paradoxal, se îndepărtează de conştiinţă.
Al doilea tip de întrebări la care face trimitere lectura acestui impozant tom vizează aspecte mai concrete, mai locale: dacă conştiinţa este o problemă de grad, cîte grade pot exista? Dacă animalele au conştiinţă, cele situate pe treptele cele mai puţin evoluate pot fi oare considerate conştiente? Impresia mea este că există grave dificultăţi urmărind caracterizarea propusă de Penrose. Să presupunem că există două mari clase de fiinţe conştiente: vertebratele şi nevertebratele. Primele sînt conştiente în mai mare măsură, după Penrose, decît celelalte. Dar cum există diferenţe evidente între conştiinţa unui om şi cea a unei pisici, este clar că avem nevoie de introducerea altor distincţii la nivelul vertebratelor. Tot la fel e cazul grupei nevertebratelor. Se va ajunge astfel la necesitatea introducerii de grade specifice de conştiinţă pentru fiecare specie în parte. Pe de altă parte, este evident că un copil de o zi este conştient în mod diferit de un copil de un an, de unul de zece ani etc. Trebuie astfel să se introducă alte distincţii temporale, pentru fiecare unitate de timp. Practic, gradele de conştiinţă vor fi în număr infinit, ceea ce conduce de fapt la disiparea conştiinţei. Între fiinţa de pe treapta cea mai de sus şi fiinţa de pe treapta cea mai de jos există un hău infinit de intensitate a conştiinţei, ba chiar două: un infinit mic şi un infinit mare. În plus, dacă avem în vedere criteriul conştiinţei de sine, există o evidentă diferenţă între conştiinţa unui om şi conştiinţa unei alte fiinţe vii, pentru că numai omul este conştient de conştiinţa sa. Chiar dacă acceptăm că animalele sînt conştiente, ele nu pot fi conştiente că sînt conştiente. Chiar dacă acceptăm că a fi conştient nu implică în mod necesar prezenţa vorbirii articulate, există o diferenţă imensă între om şi restul fiinţelor vii. Concluzia se impune de la sine: diferenţa nu este una de grad, ci de natură.
(Timpul, anul X, nr. 121, ianuarie 2009, p. 6)
Comentarii recente