Una dintre cele mai importante teme dezbătute la recenta întâlnire a Societăţii Române de Filosofie a fost necesitatea repunerii în discuţie a nomenclatorului specializărilor din cadrul filosofiei. Avîndu-se în vedere că în ultimii ani conducerea ministerului educaţiei a eliminat din specializarea noastră toate subspecializările, s-a ajuns la situaţia ca doctoratele să se susţină numai în filosofie, şi nu în metafizică, logică, istoria filosofiei, estetică etc. Mai mult decît atît, organizarea filosofiei pe catedre, module de master, chiar şi pentru specializările de livenţă este acum constrînsă să se canalizeze în acest unic curent numit generic filosofie.
Un argument extrem de important, ce se poate invoca atunci cînd se va relua discutarea nomenclatorului specializării filosofice îl constituie producţia de carte. Este mai mult decît evident că autorii lucrărilor de filosofie de la noi (ca şi de aiurea) nu scriu pur şi simplu cărţi de filosofie, ci scriu cărţi de metafizică, logică, etică, ştiinţele cogniţiei etc. Specialişttii care activează în cîmpul filosofiei îşi canalizează cercetările nu în general, spre filosofie, ci spre (sau în; ba chiar întru) aceste specializări mai înguste. Un exemplu elocvent în acest sens este Ion Dur, de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, ale cărui preocupări principale merg cu predilecţie în direcţia filosofiei româneşti (aş numai această subspecializare ,,studii româneşti”, căci e vorba nu numai de filosofie, ci de o paletă mai largă de discipline; militez, aşadar, pentru necesitatea introducerii în nomenclator nu a denumirii ,,filosofie românească” – sintagmă ce are pentru unii o nuanţă etnică, filosofia fiind de fapt lipsită de o asemenea dimensiune – ci a subspecializării ,,studii româneşti”). Ion Dur a publicat mai multe lucrări dedicate interbelicilor, cu un accent deosebit pus pe operele lui Cioran şi Noica: Exerciţii de recunoaştere (1992), Noica – între dandysm şi mitul şcolii (1994), De la Eminescu la Cioran (1996), Noica – portretul gazetarului la tinereţe (1999), Hîrtia de turnesol (2000).
Cea mai recentă lucrare a distinsului cărturar sibian, Cariatide (Sibiu, Psihomedia, 2007), este o lucrare ce se vrea un semnal de alarmă în calea culturii de estradă, adică a transformării culturii într-un continuu spectacol, într-un continuu divertisment. Este astfel nevoie mai mult decît oricînd de critica literară, adică de o instanţă care nu doar să întîmpine, ci mai ales să identifice acele producţii ce merită a fi aşezate pe panoplia valorilor culturale autentice. Tocmai criticul este cel care poate indica nordul valorii, cel care descurajează kitschul, cel care, citind o carte, văzînd o expoziţie sau urmrind un spectacol, face asupra acestora o judecată de valoare pertinetă şi necesară folosind drept unic citeriu nordul estetic.
Excelenta analiză a perioadei interbelice efectuate de Ion Dur debutează cu momentul de după marea unire, cînd redefinirea naţională se arată că nu a fost posibilă decît cu instituirea unui model cultural pus în operă de statul naţional român. Disputa legată de autohtonism-occidentalism se resimte din plin, autorul trecînd în revistă cîteva din poziţiile intelectualilor (Ştefan Zeletin, Nichifor Crainic, Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru, Sandu Tudor ş.a.). Noua spiritualitate nu era totuşi apanajul exclusiv al generaţiei de la 1922, căci purtătorii unei noi spiritualităţi, în coordonatele descrise de aceşti termeni, aveau să fie cei care vor forma generaţia 1927. Prin urmare, evidenta criză culturală autohtonă îi apare criticului sibian drept una de creştere, orientată nu doar simbolic spre un model cultural adecvat.
Analizînd receptarea lui Maiorescu, autorul arată ingratul rol jucat de Octavian Goga: după ce a publicat un text elogios la adresa olimpianului, considerat o persoană reprezentativă, de răspîntie a culturii româneşti, un ,,îndreptător”, un aristocrat al cugetării (în 1910), marele poet scrie un necrolog (în 1917) în care susţine că Maiorescu nu a ştiut să moară tot aşa precum a trăit. Dacă relaţia lui Maiorescu cu Iorga este prezentată extrem de colorat, atitudinea lui Noica i se pare lui Dur a fi situată între rimă între adevăr. Junele Noica a folosit, în Jurnalul filosofic, o distincţie între adevăr şi exactitate pentru a arăta că Maiorescu s-a împiedicat în distincţie atunci cînd analizat anumite versuri. Voind să-l corecteze pe marele critic, Noica a eludat cele spune de olimpian în celebra sa lucrare asupra poeziei. Aici se arată că adevărul artistic este un adevăr subiectiv. Or, asta nu e cazul cu adevărul-exactitate, care numai subiectiv nu poate fi. Autorul sibian se întreabă astfel dacă nu cumva junele Noica şi-a construit o sabie de carton pentru a se duela cu olimpianul şi dacă nu cumva, mai mult, şi-a uitat acasă jucăria.
Un interesant capitol este cel dedicat lui Caragiale Aici se încearcă să se răspundă acuzei de oportunism gazetăresc ce a fost adusă marelui nostru dramaturg. Se ştie că acesta face gazetărie la Ghimpele, trece prin ecluza liberală de la Telegraful, Alegătorul liber ş.a., apoi scrie foiletoane pentru România liberă şi se angajează la Timpul, oficiosul conservatorilor, dar şi la junimiştii de la Constituţionalul, radicalii lui George Panu de la Gazeta poporului¸ conservatorii de la Epoca. A scris de asemenea în Moftul român, Ziua şi Seara, Evenimentul, Drapelul, Românul etc. Dincolo de motivele financiare, Caragiale a trecut de la unii la alţii din pricina firii sale nehotărîte, întruchipînd un caz de personalitate scindată şi de treptată asumare a ei. Este o nehotărîre întreţinută de conjuncţia dată de inconsecvenţa, impulsivitatea şi spiritul nediscplinat al gazetarului. Dar în adîncul fiinţei sale, arată Ion Dur, se găseşte de fapt un conservator, la fel cum era cazul cu marele său prieten, Eminescu. Judecător rece al fenomenului politic, Caragiale a descris foarte plastic mecanismele politicii româneşti: ,,Împărţită în două bande, ce se numesc cu pretenţie ’istorice’ – liberal şi conservator, bande mai nesocotite decît nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenie, fără frică de Dumnezeu – această oligarhie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri, preface mîine legile făcute azi, ca poimîine să le cale şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decît numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numite aci democratice” (Caragiale, Opere, vol. VII, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, p. 171, apud Dur, op. cit., p. 74). Este un text care pare scris azi, despre lumea politică de azi, ceea ce arată, o dată în plus, perpetuarea anumitor practici nedemocratice pe aceste plaiuri, distanţa teribilă ce ne desparte de lumea occidentală civilizată.
După episoadele dedicate gazetăriei lui Eminescu, Goga, Eliade, Cioran, Sandu Tudor ş.a., Ion Dur se apleacă în două studii dense asupra lui Noica şi relaţiei sale cu Aristotel şi Kant. ,,Ariostotelic viclean”, Noica face dreptate ontologică individualului aristotelic. Schiţa logicii lui Hermes tinde spre întruchiparea sa într-un adevărat formalism, pe care însă Noica nu a mai apucat să-l desăvîrşească. Drumul acestei logici pleacă de la Aristotel dar călăuza de care are nevoie Noica este mai totdeauna Hegel, arată Dur. Pe de altă parte, deşi confiscat pentru totdeauna de speculaţia kantiană, Noica se află sub impresia unor importante influenţe atunci cînd scrie despre autorul Criticii raţiunii pure, astfel încît Ion Dur are bune temeiuri să se întrebe cît a fost Noica de kantian şi mai ales cît de kantian a rămas.
Dacă partea a doua a lucrării cuprinde o serie de cariatide de lectură, făcute pe marginea unor lucrări din cîmpul filosofiei, literaturii sau criticii literare, partea a treia este un savuros jurnal. Titlul, ,,Jurnal de in-formator”, trimite nu atît la securitate, ci la posibila formă defectuoasă de care are parte orice profesor din perioada asta de eternă tranziţie. Situată la liziera ambiguităţii, Universitatea românească îi apare lui Dur a fi confruntată cu mari şi grave plăgi: arghirofilia, mediocritatea (cadrelor didactice şi studenţilor), imixtiunea politicului, rivalităţile păguboase inter- şi intra-universitare etc.
Scrisă cu nerv şi cu stil, Cariatide este o lucrare ce interesează cîmpul mai larg al studiilor româneşti, fiind astfel deosebit de utilă atît pentru cei care studiază jurnalistica, cît şi pentru cei aplecaţi asupra filosofiei, atît pentru cei interesaţi de critica şi istoria literară, cît şi pentru cei apropiaţi de istoria ideilor.
(Timpul, anul IX, nr. 120, decembrie 2008, p.7)
Comentarii recente