Lucrarea lui Mihai Dinu, Cronosofia. Chipuri ale timpului, îşi propune abordarea unei teme mai mult decît fascinante. Autorul reuşeşte să depăşească barierele unei abordări înguste, matematice după cîte se pare, şi să propună o abordare filosofică a problemei timpului. Chiar dacă se întîlnesc în lucrare şi elemente psihologice, literare, teologice etc., lucrarea este în primul rînd o lucrare de filosofie, adevăratul motiv pentru care, mărturisim, ne-a trezit interesul.
Termenul cronosofie, propus în 1982 de Kimon Valaskakis pentru o ştiinţă a timpului în locul termenului mai propriu cronologie, care are deja un alt sens, trimite de asemenea la o atitudine în faţa timpului, dacă este să ne raportăm la etimologie. Pe lîngă ştiinţă a timpului, cronosofia ar fi o atitudine de înţeleciune, de iubire a timpului, acest zeu blînd, cum îl caracterizează Sofocle.
Autorul propune o distincţie între imaginea endopneumatică a lumii şi imaginea exopneumatică a lumii. Liniile de forţă ale celor două imagini sînt date de asemănările şi, mai ales, deosebirile, în conceperea timpului. În primul rînd, dacă imaginea endopneumatică se bazează pe o concepţie asupra timpului ca fiind subiectiv, interior, psihic, imaginea exopneumatică se întemeiază pe un timp obiectiv, exterior, fizic cu care operează ştiinţa şi pe care îl măsoară ceasornicele (p. 111). Timpul personal reprezintă însă mai mult decît ,,o simplă anamorfoză, o reflectare deformată a timpului astronomic. El este timpul unei lumi autonome, al unui univers ce funcţionează după propriile sale legi şi, ceea ce e, cu siguranţă, şi mai important, constituie singura dimensiune temporală a acelei lumi. Conştiinţa cunoaşte şi poate cerceta oricît de aprofundat timpul fizic, dar nu trăieşte în el, relaţia cu această ipostază a temporalităţii se înscrie pe coordonatele gnoseologiei, nu pe cele ale ontologiei, căci unicul timp care are pentru ea valoare existenţială este cel individual, subiectiv“ (p. 95).
În al doilea rînd, dacă timpul subiectiv este eterogen, timpul obiectiv este omogen, necompartimentat în trecut, prezent, viitor. Prezentul nu există decît în cadrul viziunii endopneumatice, fiind ,,o creaţie a subiectului, un domeniu temporal necunsocut universului obiectiv“ (p. 37). În optica exopneumatică a fizicianului, starea lumii la un moment dat corespunde unui punct adimensional al axei timpului, iar nu unui moment prezent. Prezentul este apanajul exclusiv al conştiinţei şi, cum frontiera pe care o trasează reprezintă unicul criteriu de delimitare a celorlalte două domenii temporale, trecut şi viitor, rezultă că pentru universul material ,,trecutul şi viitorul … nu există“ (p. 37).
Timpul subiectiv se scurge în mod diferit atît pentru indivizi, cît şi de la o etapă la alta a vieţii unei persoane. Asta înseamnă că timpul subiectiv are un conţinut, autorul arătînd că este alcătuit ,,din prezente de durată nenulă“ (p. 68). Ce este interesant este că această totalitate de prezente conţine atît ceva din trecut cît şi din viitor: ,,timpul nostru interior nu este constituit din momente de durată nulă, ci din calupuri temporale de dimensiuni măsurabile, care includ întotdeauna, pe lîngă nucleul central al clipei nemijlocit prezente, atît o porţiune de trecut percepută subiectiv ca persistînd încă, cît şi o mică tranşă de viitor, adică de anticipare a clipei următoare fără de care orice acţiune umană ar fi de neconceput“ (p. 320). Cu alte cuvinte, timpul subiectiv este discret, în vreme ce timpul obiectiv este continuu, aceasta fiind a treia caracteristică fundamentală a timpului.
În fine, în al patrulea rînd, există o importantă diferenţă dată de principiul fundamental sub care sînt subsumate cele două feluri de timp. Autorul consideră că timpul subiectiv este corelat cu principiul finalităţii, în timp ce timpul obiectiv este supus principiului cauzalităţii. Comportarea diferită a lumii vii, ,,în răspăr cu încetinirea devenirii lumii fizice“ , sugerează nu numai apariţia, ,,o dată cu viaţa, a unei noi ipostaze a timpului, ci pe aceea a unei cauzalităţi răsturante, care implică situaţia paradoxală ca, judecînd în termenii cronologiei proceselor materiale, evenimentele viitoare să fie cele care să le determine pe cele prezente“ (p. 106). Această cauzalitate răsturnată, caracteristică viziunii endopneumatice a lumii, este pusă în legătură nu cu principiul entropiei, ci cu un principiu negativ al entropiei. Dacă în imaginea exopneumatică a lumii, unde este valabilă legea entropiei, dat fiind faptul că într-un sistem închis cantitatea de dezordine creşte o dată cu timpul, în imaginea endopneumatică a lumii cantitatea de ordine pare să crească. Explicaţia ar fi că mintea, sau conştiinţa, este negentropică, ordonatoare, generatoare de structuri complexe şi ca atare devenirea ei este orientată în direcţia scăderii entropiei (p. 79). Sînt aduse de asemenea exemple privind accelerarea evoluţiei speciilor, şi a lumii vii în general.
Cîteva capitole ale lucrării analizează dificila problemă, chiar şi pentru Einstein, după cum ne povesteşte Carnap, a lui acum, a momentul prezent. Una din multiplele faţete ale acestei probleme este dată de durata przentului, autorul prezentînd rezultatele unor experimente privind ,,percepţia timpului“ . Prezentul apare, şi din această perspectivă, ca fiind o sinteză de evenimente trecute: ,,o analiză mai atentă ne relevă faptul că ceea ce numim ,,acum“ se prezintă ca o coincidenţă senzorială eteroclită de evenimente petrecute uneori la intervale de timp apreciabile unele în raport cu altele“ (p. 89).
Teza principală, din perspectivă psihologică, este că viaţa psihică variază direct proporţional cu rădăcina pătrată a vîrstei cronologice (p. 130 sqq.), idee susţinută de autor încă din 1977, dar publicată într-un volum din 1982 (ce conţine un text în care doi autori chilieni prezintă rezultate asemănătoare). Partea matematică a soluţiei este prezentată pe larg prin modelul discret al timpului interior, completat (sau corectat) cu un model continuu al percepţiei temporale.
Am vrea să încheiem cu o observaţie. Am văzut că autorul susţine că imaginea exopneumatică a lumii concepe timpul ca ascultînd de principiul cauzalităţii, şi deci se supune legii entropiei, în vreme ce imaginea endopneumatică a lumii se bazează de principiul finalităţii şi pe legea negentropiei. Mă întreb dacă nu cumva această teză are cîteva consecinţe neplăcute. Prima consecinţă este legată de capacitatea ordonatoare a conştiinţei. Se poate susţine că, în ciuda capacităţii sale de a produce ordine în lume, tot conştiinţa este cea care produce dezordinea din lume, războaiele, crimele, minciunile, răutăţile, nenorocirile etc.
Autorul afirmă că legea entropiei nu fucţionează la nivelul conştiinţei. Trebuie subliniat că nici nu poate, dacă este să păstrăm acelaşi sens al termenului ,,conştiinţă“ . În schimb, legea entropiei este prezentă din plin la nivelul creierului. Dacă considerăm creierul un sistem închis, atunci o dată cu trecerea timpului se poate susţine că cantitatea totală de dezordine creşte dacă ne gîndim la faptul că există un număr de celule nervoase cu care ne naştem, că se produc altele, că mor după un timp altele şi aşa mai departe. Sensul orientat al timpului, dat, după cum bine arată Mihai Dinu, de creşterea entropiei (putînd deci spune că trecutul este sensul în care entropia este mai mică, iar viitorul este sensul în care entropia este mai mare), ar putea cu mare greutate să fie pus în evidenţă într-un sistem care ne poate fi catalogat drept material.
Pe de altă parte însă, legea entropiei funcţionează şi la nivelul conştiinţei, dacă ne gîndim la faptul următor: ne amintim trecutul, în nici un caz viitorul. Dacă considerăm că deosebirea dintre trecut şi viitor este dată de sensul în care creşte entropia, atunci ne amintim de trecut şi nu de viitor pe baza faptului că este respectată legea entropiei şi la acest nivel.
În fine, faptul că legea entropiei este considerată ca fiind prezentă pentru imaginea exopneumatică duce la concluzia că timpul este orientat, şi că în acest fel că există trecut, prezent şi viitor, în răspăr cu ceea ce susţine autorul cu privire la imaginea exopneumatică.
Scrisă cu pasiune, admiraţie şi tandreţe, lucrarea lui Mihai Dinu reprezintă un important reper al bibliografiei dedicate fascinantei probleme care este timpul. Lucrarea continuă şi îmbogăţeşte rezultatele la care au ajuns Solomon Marcus, E. Bernea, Vulcănescu ori Rădulescu-Motru şi considerăm că va trezi interesul tuturor celor care măcar o dată în viaţă şi-au pus vreo întrebare despre natura timpului.
(Observator cultural, nr. 206, 3-9.02.2004)
Comentarii recente