Într-unul din textele dedicate problematicii europene, regretatul Adrian Marino sublinia cu putere una din pertinentele caracterizări ale Europei: Europa este elină în adîncime, latină în extensiune şi creştină în înălţime. Ca rezultat al unei tradiţii şi al unui patrimoniu de valori spirituale comune, vechi de cîteva milenii, Europa apare azi ca o construcţie solidă, chiar dacă mai are nevoie de finisări continue. Una din problemele importante, ce nu ţine doar de faţadă, este cea religioasă, adică o problematică extrem de delicată. Probabil că tocmai această caracteristică a dus la faptul că în tratatele europene şi în Constituţia europeană tema locului şi rolului lui Dumnezeu, şi în general al credinţei, este complet ocolită. Nu s-a făcut nici o referire la Dumnezeu căci s-a crezut că în acest fel se lasă toată libertatea bisericilor şi confesiunilor de pe întreg teritoriul Europei (peisajul confesional cuprinzînd şase mari religii şi confesiuni: catolică, protestantă, ortodoxă, anglicană, musulmană şi iudaică).
Problematica delicată a relaţiei dintre secularizare şi modernizare în spaţiul european este excelent tratată de Radu Carp în lucrarea Dumnezeu la Bruxelles. Religia în spaţiul public european (Cluj-Napoca, Eikon, 2009). Sînt urmărite aici teme importante cum sînt: caracterizarea spaţiului public european, rolul actorilor religioşi în configuraţia spaţiului public european; relaţia religie-modernitate; teoriile secularizării; modelul european al religiilor, problema valorilor pentru identitatea europeană, dialogul inter-confesional, dialogul dintre instituţiile Uniunii Europene şi bisericile şi organizaţiile religioase, activitatea de lobby a Bisericilor din spaţiul european etc. Din această densă problematică ne vom opri la cîteva teme: modernitatea, secularizarea şi dialogul.
După cum bine se ştie, modernitatea a adus cu sine o evidentă îndepărtare de religie. Această îndepărtare se constată nu numai la nivel politic, statul fiind acum laic, nu doar la nivel ştiinţific, căci explicarea naturii nu se mai face apelînd la Dumnezeu, dar şi la nivel cotidian, al vieţii de fiecare zi. Omul modern apare mai degrabă ca un ateu, sau cel puţin ca un spirit religios fără religie. Privind lucrurile din această perspectivă, nu ne vom mira de cele susţinute de Eliade cu privire la relaţia dintre sacru şi profan în epoca modernă. Problema generată de acest context este următoarea: este oare Biserica o frînă în calea modernităţii? Răspunsul lui Radu Carp este foare clar, şi anume că religia nu poate fi asimilată cu un curent care s-ar opune modernităţii politice. Se impune o tratare a religiei în calitate de sumă a unor resurse simbolice ce nu aparţin cîmpului politic şi care împiedică politica să se transforme într-o simplă administrare a nevoilor. Există şanse ca acest risc să se materializeze la nivelul instituţiilor europene. Credinţele religioase, susţine autorul, atît de diverse astăzi în Europa lărgită, pot juca un rol mult mai mare în spaţiul public european în măsura în care cultele sînt recunoscute la parteneri reali de dialog în ceea ce priveşte geneza, punerea în aplicare şi modelarea unor politici publice.
Mutaţiile profunde produse în modernitate, prezenţa mai multor paliere ale modernităţii, relaţiile complexe dintre diferitele componente ale vieţii socio-politice au condus la ceea ce se poate numi o ultramodernitate. Dacă modernitatea se caracterizează prin demitologizarea tradiţiei, ultramodernitatea presupune un proces de demitologizare a modernităţii. Ultramodernitatea reprezintă spaţiul public în care tradiţiile religioase se află în imposibilitatea de a mai fi relevante pentru cetăţeni, pierzîndu-şi componenta sacră şi ideologică şi fiind intens supuse unor norme acceptate la nivel european. Iată de ce, arată Radu Carp, religia poate să ofere o viziune asupra lumii în măsura în care discursul teologic nu intră în concurenţă cu soluţiile unor societăţi secularizate.
Pentru a vedea dacă secularizarea descrie societăţile moderne europene, Radu Carp trece în revistă o plajă largă de teorii ale secularizării. Într-o abordare clasică (Weber, Durkheim), secularizarea este tendinţa societăţii moderne capabilă să explice motivele ce par a conduce la dispariţia religiei din spaţiul public. Teoriile mai recente (elaborate de Talal Asad, Jose Casanova, Ronald Inglehart, Pippa Norris, David Martin, Charles Taylor ş.a.) arată că procesul de secularizare trebuie considerat mai degrabă ca o tendinţă a societăţii moderne, nu ca o lege inexorabilă. Cum nu avem de-a face, în raportarea la religie, cu o transformare într-un singur sens, ci cu o serie de transformări şi de noi începuturi în cadrul cărora au apărut şi dispărut succesiv diverse forme de sentimente religioase, trebuie să conchidem că există mai multe forme de secularizare în relaţie directă cu schimbările de perspectivă din teologie şi filosofie. Aşa se face că Radu Carp se alătură teoreticienilor care consideră că fenomenul religios este caracterizat la ora actuală de două tendinţe centrifuge: pe de o parte o prezenţă foarte consistentă în spaţiul privat şi, pe de altă parte, o invazie a spaţiului public cu diferite simboluri religioase de tradiţie mai mult sau mai puţin europeană. Religia face parte într-o măsură tot mai accentuată din spaţiul public european, mai ales datorită prezenţei în proporţie crescîndă a unor minorităţi religioase. Iată de ce diminuarea participării europenilor la ritualurile religioase nu ar trebui interpretată ca fiind semnul secularizării, ci drept semnul unei credinţe fără apartenenţă la o confesiune religioasă (believing without belonging, după Grace Davie). În paralel cu acest fenomen, se constată în Europa un fenomen opus, şi anume acela de a aparţine unei confesiuni religioase prin participarea la ritualuri, dar fără a se avea convingeri religioase (belonging without believing, după Daniele Hervieu-Leger).
Dacă sfera publică poate fi caracterizată, prin contrast cu sfera privată, drept acel domeniu al vieţii sociale în care se formează opinia publică, este evident că Bisericile, confesiunile şi organizaţiile religioase de pe cuprinsul continentului european trebuie să participe la dezbaterea unor probleme de interes general. Am văzut că tratatele europene nu au prevederi exprese în acest sens. De aici, necesitatea unor iniţiative venite fie dinspre Uniunea Europeană, fie dinspre Biserici, de a dispune de instrumente tot mai serioase, mai instituţionalizate de dialog. Autorul trece în revistă cîteva forme şi structuri de dialog între Uniunea Europeană şi Bisericile şi organizaţiile religioase cum ar fi: asociaţa ,,Un suflet pentru Europa”, Grupul Consilierilor Politici (GOPA), Biroul Consilierilor de Politică Europeană (BEPA) etc. Organizaţiile religioase reprezentate pe lîngă instituţiile Uniunii Europene au ca atribuţii principale: participarea la procesul de definire şi punere în aplicare a politicilor Uniunii Europene, informarea comunităţilor religioase şi a cetăţenilor cu privire la politicile Uniunii, promovarea dialogului între credinţă şi politică. În ceea ce priveşte dialogul inter-religios, acesta este promovat de organizaţiile religioase, autorul trecînd în revistă o serie largă de astfel de mecanisme (Conferinţa Bisericilor Europene, Comisia Bisericilor pentru Migraţie în Europa, Consiliul Conferinţelor Episcopale în Europa, Adunarea Ecumenică Europeană, Comitetul ,,Islamul în Europa”, Comisia Episcopatelor din Comunitatea Europeană (COMECE), reprezentanţele Bisericilor la Bruxelles prin oficii proprii, între care să reţinem că şi Biserica Ortodoxă Română are o reprezentanţă cu un sediu propriu în capitala europeană).
Lucrare de analiză asupra locului şi rolului religiei în spaţiul public european, lucrarea Dumnezeu la Bruxelles, de Radu Carp, oferă o imagine cuprinzătoare asupra unei problematici de strictă actualitate, al cărei mesaj pozitiv, într-o lume tot mai îndepărtată de spiritualitate, ne face să credem că valorile pluralismului, toleranţei şi solidarităţii vor supravieţui în Europa unificată.
(Timpul, anul X, nr. 129, septembrie 2009, p. 4)
Comentarii recente