În lucrarea Eroarea lui Descartes. Emoţiile, raţiunea şi creierul uman (traducere de Irina Tănăsescu, Humanitas, Bucureşti, 2005, 328 p.), neurologul Antonio Damasio, profesor la Universitatea din Iowa, construieşte un argument extrem de elaborat pentru a demonstra că Descartes a făcut o eroare ce a influenţat profund nu doar medicina, dar şi (sau mai ales) filosofia. Despre ce eroare este vorba? În linii mari, eroarea lui Descartes este ,,separarea abisală dintre corp şi minte, dintre substanţa corpului, măsurabilă, avînd dimensiune, acţionată mecanic, divizibilă la infinit, pe de o parte, şi substanţa minţii, nemăsurabilă, fără dimensiune, imposibil de acţionat mecanic, indivizibilă, pe de altă parte; sugerarea faptului că raţiunea, judecata morală şi suferinţa provocată de durerea fizică sau de exaltarea emoţională ar putea exista separate de corp. Mai exact: separarea celor mai rafinate acţiuni ale minţii de structura şi acţiunile organismului biologic.” (pp. 280-281)
Damasio prezintă problema ştiinţifică a raportului dintre minte şi corp pornind de la prezentarea unui caz ce a făcut multă vîlvă în lumea ştiinţifică. În 1848, Phineas Gage era un tînăr de 25 de ani, priceput şi apreciat şef de şantier. Se produce o explozie în urma căreia o bară metalică pe care Gage o avea în mînă îi pătrunde prin obrazul stîng, îi străpunge baza craniului, traversează partea din faţă a creierului şi apoi îi iese prin creştet. Uimitoare este nu doar supravieţuirea, dar şi ceea ce ce întîmplat după acest eveniment: se constată o dată cu trecerea timpului că Gage nu mai este Gage, devine irascibil, nepoliticos, nestăpînit, incapabil să ia decizii sau în cazul în care le ia incapabil să le ducă la sfîrşit. Aşa se face că Gage îşi pierde locul de muncă, apoi pierde toate locurile de muncă pe unde s-a mai angajat. A murit în 1861, la 13 ani după accident.
Problema ştiinţifică (şi filosofică) ridicată de acest caz uimitor este că Gage, deşi avea intacte toate facultăţile intelectuale, nu putea să ia decizii cu privire la propria persoană. Pornind de la acest caz şi de la studierea unor cazuri asemănătoare, Damasio propune ipoteza că a fost afectat sistemul emoţiilor şi sentimentelor, fapt ce arată că trebuie să existe o legătură între emoţii şi sentimente, pe de o parte, şi raţiune, pe de alta.
Ipoteza lui Damasio este că pentru o raţionare corectă, chiar şi atunci cînd trebuie raţionat ,,la rece”, oamenii au nevoie ca sistemul lor afectiv să fie intact, să funcţioneze în parametrii normali. Emoţiile şi sentimentele, departe de a fi separate de raţiune, constituie un fel de bază, de temelie a unei raţionări corecte. Un caz elocvent în sprijinul ipotezei este cel al unei persoane care are o leziune asemănătoare cu cea a lui Gage, care făcea raţionamente corecte, dar care greşea de fiecare dată cînd era vorba să ia o hotărîre raţională cu privire la persoana sa.
Dar ce sînt, după Damasio, emoţiile şi sentimentele? Emoţia este o combinaţie între un proces de evaluare mentală şi răspunsurile dispoziţionale la acest proces, îndreptate mai ales către corp şi avînd ca rezultat o stare emoţională a corpului, dar îndreptate şi către creier. Sentimentul (fericirea, tristeţea, frica, dispreţul, melancolia etc.) este percepţia şi trăirea unei modificări ce constituie un răspuns emoţional. Din această caracterizare rezultă cu claritate că emoţiile şi sentimentele ne spun ceva în primul rînd despre corpul nostru. Emoţiile şi sentimentele sînt o punte între procesele raţionale şi cele emoţionale, între structurile corticale şi cele subcorticale (p. 154).
Acum este timpul să-l introducem pe Descartes în scenă. Damasio îi reproşează că ar fi separat mintea de corp şi că ar fi dat o altă explicaţie sentimentelor. Este un reproş complet eronat. În primul rînd, Descartes nu a vorbit de raportul dintre minte şi corp (mind and boby), ci de raportul dintre suflet şi corp (l²ame et corps). Faptul că filosofia minţii din zilele noastre are printre temele principale de discuţie tema raportului minte-corp, nu trebuie să ne ducă cu gîndul la o echivalare simplistă între suflet şi minte. Sigur că este posibil să se susţină că în anumite accepţii există o oarecare asemănare între cele două, dar semnificaţia principală a termenilor este după părerea mea complet diferită. Pe de altă parte, nu este corect să punem opiniile noastre de azi despre minte în balanţă cu opiniile despre suflet ale lui Descartes ori ale altor filosofi din secolul al XVII-lea. Să ne gîndim la teoria leibniziană a sufletului: după Leibniz, sufletul este expresia a ceea ce se petrece în corp, a ceea ce se petrece în univers şi, în cazul omului, sufletul este o oglindă a lui Dumnezeu. Dacă mai adaugăm că pentru Leibniz sufletul este o monadă, avem toate temeiurile să credem că Leibniz nu ar fi fost de acord cu echivalarea simplistă între suflet şi minte.
În al doilea rînd, există o lucrare a lui Descartes ce tratează despre pasiuni, pe care celebrul neurolog se pare că nu o cunoaşte, din care rezultă o concepţie mult mai nuanţată cu privire la raportul sufletului cu corpul. Pasiunile sufletului (Paris, Henri Le Gras, 1649) este o lucrare carteziană tîrzie în care este evident efortul filosofului de a explica unitatea proprie individului uman. Dacă în Discursul de metodă, Meditaţii despre filosofia primă, Principiile filosofiei filosoful a analizat cu precădere fie sufletul, fie corpul, acum vrea să explice mai ales cum este posibilă unitatea sufletului cu corpul în condiţiile în care corpul este o substanţă întinsă şi necugetătoare iar sufletul este o substanţă cugetătoare şi neîntinsă.
După Descartes, sufletul are ca fenomene proprii pasiunile, aşa cum corpul are mişcările. Pasiunile sufletului dau seama de faptul că sufletul îndură (suferă; vezi etimologia termenului pasiune) acţiunea unei cauze exterioare. Care este această cauză? Evident, corpul cu care sufletul se află unit în mod indisolubil. În acest fel, este evident că pasiunile sufletului, că sentimentele sînt un fel de mijlocitor între suflet şi corp.
Mai concret, legătura dintre suflet şi corp, ce explică unitatea individului uman, este explicată de Descartes printr-un dublu apel: pe de o parte, există glanda pineală, ce face legătura organică între suflet şi corp, iar pe de altă parte, există nişte ,,spirite animale”, de natură subtilă, ce mijlocesc legătura sufletului cu corpul. Deşi pasiunile sînt un fenomen eminamente sufletesc, Descartes arată că ele trimit la corp, că îşi au originea în corp. Sufletul, prin intermediul glandei pineale, plasată în mijlocul creierului, transmite spiritele animale prin sînge în întregul corp. În acest fel, dorinţa de a mişca mîna şi a scrie, de exemplu, este dusă la îndeplinire. În sens invers, schimbările petrecute în corp, ca urmare a acţiunii obiectelor asupra organelor noastre de simţ, sînt trimise de către spiritele animale glandei pineale; mişcările acesteia vor afecta sufletul, producîndu-se senzaţiile.
Dincolo de această eroare de interpretare, teoriei damasiene i se pot reproşa şi alte lucruri dintr-un punct de vedere sistematic, după ce am urmărit eroarea lui Damasio din punct de vedere istoric. Damasio susţine un fel de dualism atunci cînd vorbeşte pe de o parte de corp iar pe de altă parte de minte (sau chiar creier). Oricum, relaţiile dintre corp şi minte, dacă nu sînt inconsistente, sînt cel mai adesea ambigui (vezi p. 108). Din altă perspectivă, mintea este explicată prin apel la procesele neurofiziologice din creier. Această concepţie reducţionistă este dificil de susţinut. Să ne gîndim la un individ uman, aflat în vîrstă de 2 zile şi apoi cînd are 20 de ani. Este evident că avem de-a face cu acelaşi creier, cu aceleaşi procese neurofiziologice, dar cu toate acestea teoria nu poate explica de ce copilul de 2 zile nu are conştiinţă şi (într-un sens) nici minte.
În fine, concepţia reprezentaţionistă a lui Damasio este ambiguă. Damasio consideră că sentimentele ar fi percepţia unui peisaj specific, organismul; că sentimentele ar fi o imagine a unei părţi din peisajul organismului (p. 12); că există anumite ,,reprezentări primordiale” ale corpului (p. 260) etc. Avem aici o teribilă problemă: în condiţiile în care reprezentarea este definită ca fiind o imagine perceptual-senzorială a unui obiect în absenţa acestuia, este greu de înţeles cum am avea o reprezentare a corpului. Corpul este mereu prezent pentru creier, iar pe scara evoluţiei mai întîi au apărut corpurile, iar apoi corpurile cu creier.
Am arătat că Damasio s-a înşelat criticîndu-l pe Descartes. Să rezulte de aici că Descartes a avut dreptate? Trebuie spus că teoria carteziană a raportului sufletului cu corpul, celebrul dualism de substanţă, este astăzi o ruină. Nimeni nu mai aderă la dualism, nici dintre filosofi, nici dintre savanţi. Cu toate acestea, credinţa în existenţa unui suflet, separat de corp, este o idee extrem de populară, o idee pe care se bazează aproape toate religiile.
(Altitudini, an II, nr. 13, martie 2007, p. 34)
Comentarii recente