Costică Brădăţan (n. 1972) publică la Editura Fundaţiei Culturale Române lucrarea O introducere la istoria filosofiei româneşti în secolul XX. Lucrarea se vrea (doar) o introducere întrucât autorul îşi propune să realizeze nu o sinteză a ideilor filosofice româneşti, nu un tratat academic, ci un eseu istorico-filosofic cu aplicaţie la locul şi rolul filosofiei în viaţa culturală a României (p. 7). Avem de a face cu o cercetare oarecum exterioară filosofiei, o cercetare care se foloseşte de jurnale, memorii, documente etc., şi mai puţin de lucrările propriu-zis filosofice ale filosofilor analizaţi.
După ce prezintă moştenirea culturală a secolului XIX, autorul face câteva consideraţii extrem de pertinente despre filosofii de catedră, ştiut fiind că în România, ca de altfel peste tot, Universitatea este un loc privilegiat de practicare a filosofiei. Autorul grupează profesorii universitari, în funcţie de modalitatea de raportare la filosofia occidentală, în trei clase. Filosofii mimetici (Mircea Florian, P.P. Negulescu, chiar Ion Petrovici, Tudor Vianu ş.a.) nu şi-au schimbat cu nimic modalitatea tematică şi stilistică deprinsă în Occident, erau la curent cu noutăţile ştiinţifice, îşi publicau o parte din lucrări în străinătate, ţineau conferinţe în străinătate etc. Ei au avut meritul de a moderniza discursul filosofic autohton şi de a profesionaliza cercetarea filosofică. Filosofii echilibraţi (C. Rădulescu-Motru, L. Blaga, D. Gusti ş.a.) au urmărit imprimarea unui echilibru între influenţele occidentale şi specificul tematic românesc, pledând pentru rigoare, seriozitate, ştiinţificitate etc., dar şi pentru aplicarea acestor deziderate ştiinţifice la specificul naţional. Considerau că numai astfel se poate forma o filosofie românească (F. R.), întrucât tradiţia cerea să existe o continuitate de idei şi un clar specific românesc. În fine, filosofii contestatari (în special Nae Ionescu, dar şi M. Eliade ori M. Vulcănescu) excludeau utilizarea modelelor de raţionare occidentală, contestau canoanele culturale şi standardele de excelenţă occidentale dorind un specific românesc pentru F. R.
Această clasificare pune în evidenţă credinţa (manifestă, ori doar presupusă) în următoarea teză: există o serioasă dependenţă a F. R. faţă de filosofia occidentală. Acest aspect a fost relevat de mulţi filosofi (ori de alţi specialişti), de exemplu C. Rădulescu-Motru care scria că F. R. s-a născut sub influenţa filosofiei străine. A fost ca un fel de auseinandersetzung între sufletul românesc şi cultura europeană din care au rezultat lucrări de expunere a unor teorii occidentale şi lucrări în care era luată şi o atitudine critică faţă de acestea. Întâlnim aici, după părerea noastră, concepţia sceptică asupra F. R. (împărtăşită, între alţii, şi de V. Nemoianu) după care nu există F.R. Se poate însă decela (dar fără a intra în detalii, căci este un subiect prea amplu) şi o concepţie optimistă, ce susţine fără nici un echivoc existenţa F. R., dar şi o concepţie realistă, după care angajamentul ontologic faţă de F. R. este dat de recunoaşterea unor contribuţii româneşti la filosofia europeană, contribuţii ce există (părere la care subscriem).
O parte extem de importantă a lucrării se ocupă de ,,generaţia de aur cu (z)gardă de fier“. O denumire potrivită pentru o generaţie care, pe lângă imensa contribuţie culturală pe care adus-o, a dat dovadă de ,,neisprăvire“ (p. 76), de somnambulism intelectual (p. 76), amoralism civic şi iresponsabilitate politică. O generaţie ce avea tineri extem de valoroşi (Cioran, Eliade, Noica, Vulcănescu, H. Acterian, M. Polihroniade ş.a.), dar care s-a plasat, printr-o ciudată ironie a soartei, destul de rău faţă de istorie şi politică. Autorul are meritul de a sublinia (căci este un merit în condiţiile în care despre aceste subiecte se vorbeşte în şoaptă), dar şi de a deplânge, simpatiile şi adeziunile legionare, cecitatea de care au dat dovadă aceşti tineri valoroşi (întâlnim aici aceeaşi trăsătură pe care prof. Ion Dur a pus-o în evidenţă la C. Noica). ,,Derapajul“ legionar este explicat de Costică Brădăţan, pe lângă somnambulismul intelectual, prin teoria compensaţiei. Dacă ipoteza somnambulismului intelectual este caracteristică doar criterioniştilor, ipoteza compensaţiei caracterizează intelectualul din epoca modernă. Este vorba despre un topos al condiţiei fragile şi perpetuu ameninţată, o condiţie marcată de vulnerabilitate, melancolie, slăbiciune (p. 79). Intelectualul este atras de tot ceea ce este (sau pare) puternic, ferm, viguros. În aceste condiţii, ce putere este mai autentică, dacă nu cea politică? Intelectualul are o simpatie secretă pentru cei ce se îndeletnicesc cu practicarea acestei puteri, dacă nu chiar şi o propensiune spre urmărirea şi savurarea spectacolelor forţei brute (p. 79).
Lucrarea prezintă în capitolele următoare situaţia filosofiei din a doua jumătate a secolului XX, aflată în primul său deceniu sub semnul undergroundului intelectual, neofensiv şi necombativă (cm era în Polonia şi Ungaria), în care se urmărea supravieţuirea. Era un straniu univers paralel în care s-au refugiat toţi cei care nu puteau publica, conferenţia ori profesa în condiţiile culturii oficiale (p. 138). Această clandestinitate este considerată de autor, cel puţin cu referire la Noica, extrem de importantă, de o valoare culturală ce întrece valoarea perioadei neclandestine din anii ’60-’70. Odată cu ieşirea sa din închisoare, Noica are un aer înfrânt, umilit (p. 146), ca şi cum forţele sale spirituale s-ar fi diminuat. După felul cum explică autorul lucrurile, asta poate constitui o posibilă explicaţie a scrierilor sale, atât de controversate, din ciclul rostirii româneşti.
Întrucât Noica a fost cel care a dat filosofiei adevărata sa demnitate intelectuală şi culturală, este uşor de înţeles de ce autorul i-a acordat un spaţiu însemnat (fiind analizat în patru din cele opt capitole ale lucrării). Întâlnim astfel (pe lângă criterionistul Noica şi clandestinul Noica) un Noica păltinişan şi un Noica neimplicat civic. Autorul îi reproşează filosofului că s-a lăsat folosit şi anexat de protocronişti şi de cercurile oficiale. Gândirea umilită a determinat promovarea unei apologii şi preamăriri a românescului, în condiţiile în care ar fi trebuit, demonstrativ şi exemplar, să înceteze a se mai ocupa de chestiunile româneşti (p. 171). Aceasta ar fi fost o atitudine demnă de un intelectual. Autorul este însă conştient că este puţin nedrept să îi cerem lui Noica să fie un erou la rezistenţei civice (p. 185), dar în condiţiile în care nu existau alţii (cum se întâmpla în Polonia ori Ungaria), şi în condiţiile în care el era un adevărat lider spiritual, este evident că putea încerca ceva, şi o dată încercat ar fi avut succes. Din păcare, Noica a fost prea corect faţă de un regim profund incorect, nu doar pentru milioane de români, dar chiar faţă de el personal. După părerea noastră, nu gândirea umilită (cum crede Brădăţan), şi nici un posibil angajament faţă de Securitate (cum crede Stelian Tănase) explică nonimplicarea sa civică, ci corectitudinea sa funciară. Noica a fost crescut şi educat în spiritul corectitudinii şi respectului. Pentru el a respecta o promisiune, făcută în orice condiţii, chiar şi în lanţuri, reprezenta o sfântă datorie.
Scrisă într-un ritm alert, într-un stil clar, succint, dar care nu pierde din vedere elementele esenţiale, lucrarea lui Costică Brădăţan constituie o lucrare de referinţă pentru analiza istoriei filosofiei româneşti din secolul XX.
Adrian NIŢĂ
(Contemporanul, anul XI, nr. 15, 19.04.2001)
Comentarii recente