Despre Kant s-a scris la noi destul de mult şi poate că nu greşim dacă afirmăm că s-a scris cel mai mult, căci numărul lucrărilor de exegeză nu se mai poate socoti pe degete, în vreme ce în cazul altor filosofi sînt suficiente degetele unei singure mîini. În aceste condiţii lucrarea lui Claudiu Baciu, bun cunoscător al filosofiei germane, traducător al Voinţei de putere, îşi propune să acopere o lacună în spaţiul exegetic autohton, şi anume să analizeze conceptul de filosofie transcendentală. Aşa se face că în capitolul întîi al lucrării Conceptul filosofiei transcendentale: nucleu tematic şi diversitate de perspective se aduc elementele principale pentru caracterizarea acestui concept central. Tot aici se analizează relaţiile filosofiei transcendentale cu critica raţiunii pure şi cu metafizica transcendentală, se prezintă ,,revoluţia copernicană“ înfăptuită de Kant, rolul raţiunii ca unitate sintetică, rolul ştiinţei în autocunoaşterea raţiunii, distincţia dintre fenomen – noumen şi argumentele pentru idealismul transcendental kantian.
Lucrarea tratează despre cîteva chestiuni cunoscute de toată lumea, dar şi despre aspecte mai puţin cunoscute ale filosofiei kantiene. Este deja de domeniul simţului comun că filosofia transcendentală are ca principală problemă încercarea de a determina dacă cunoaşterea îşi are izvorul în raţiune (cum credeau raţionaliştii Descartes, Spinoza, Leibniz) sau în simţuri (cum credeau empiriştii Bacon, Locke, Hume). Cum răspunsul lui Kant este că originea cunoaşterii este de găsit în altă parte, deşi nu concepe alte facultăţi de cunoaştere, înseamnă că trebuie modificat modul nostru de a aborda aceste chestiuni. Cu alte cuvinte trebuie să schimbăm perspectiva interogării, şi anume să nu ne ocupăm de obiectele cunoaşterii, ci de modul nostru de a cunoaşte aceste obiecte. Ceea ce rezultă din această cercetare este filosofia transcendentală, adică o disciplină, poate fi numită chiar ştiinţă, care cercetează modul prin care raţiunea poate produce cunoştinţe prin ea însăşi (p. 25). Am spus că filosofia trancendentală, în înţelesul de metafizică transcendentală, poate fi numită ştiinţă, întrucît acesta era idealul lui Kant (şi nu numai): metafizica poate, şi trebuie, să devină ştiinţă la fel ca matematica şi fizica. Apelul la matematică şi fizică, binecunoscut de asemenea, permite înţelegerea punctului de plecare al filosofiei transcendentale, căci matematica şi fizica atinseseră în perioada lui Kant o etapă paradigmatică în evoluţia lor ca ştiinţe. Erau atît de dezvoltate încît nimeni nu pune la îndoială caracterul lor de ştiinţe. Acest caracter este dat, după Kant, de existenţa în aceste ştiinţe a unor cunoştinţe pure a priori ale căror principii sînt judecăţi sintetice a priori (p. 59). Spre deosebire de matematică şi fizică, în metafizică se găsesc judecăţi care sînt puse la îndoială de un gînditor sau altul, ceea ce face ca metafizica (şi filosofia în general) să pară o arenă de lupte sterile.
Pentru remedierea acestei stări de lucruri, deci pentru ca metafizica să devină ştiinţă, va trebui să fie constituit un sistem de cunoştinţe sintetice a priori, adică de propoziţii care să fie necesare şi universale. De exemplu propoziţia ,,orice eveniment are o cauză“ este o propoziţie adevărată oricînd şi oriunde, dar care nu este o propoziţie tautologică, valabilă numai prin forma sa (cum este de exemplu ,,Socrate este profesorul lui Platon“ ), ci este o propoziţie care extinde cunoaşterea.
Este un fapt binecunoscut că pentru acest deziderat Kant a conceput două facultăţi de cunoaştere (sensibilitatea şi intelectul) ce constituie (sau în alţi termeni formează) cunoaşterea pe baza intuiţiilor şi conceptelor. Mecanismul intim al acestui compositum din intuiţii şi concepte care este cunoaşterea este în general mai puţin cunoscut. Meritul lucrării ni se pare a fi exact acesta: prezintă detaliat sinteza transcendentală.
Prezentată şi analizată în capitolul al doilea, Sensibilitatea, şi al treilea, Intelectul, sinteza transcendentală este un act al spontaneităţii intelectului. Cu toate acestea, sinteza este prezentă la toate nivelurile constitutive ale cunoaşterii, după cum subliniază şi autorul (p. 75). Prin sinteză se parcurge diversul intuiţiei, care este astfel unificat (sau, în termenii lui Kant din prima ediţie a Criticii raţiunii pure, aprehendat, reprodus în imaginaţie şi recunoscut în concept). Am plecat deci de la intuiţie, care este o reprezentare particulară dar diversă şi am ajuns la concept care este o reprezentare generală dar unificată. În acest fel sinteza îi apare autorului drept ,,momentul cel mai adînc al întregii noastre facultăţi de cunoaştere“ (p. 96), mai profundă decît intuiţia şi conceptul, căci sinteza ,,stă la baza intuiţiei“ (p. 96). Spaţiul şi timpul ca intuiţii pure nu sînt văzute ca nişte forme goale, ca un fel de medium, gata constituite pentru a primi şi ordona senzaţiile, ci se constituie prin activitatea sufletului (Gemü t), activitate care este însăşi sinteza (mai întîi a aprehensiunii şi apoi a imaginaţiei) (p. 99). Această autoafectare a sufletului se face în mod continuu ajungîndu-se la constituirea (sau mai exact la autoconstituirea) simţului intern şi o dată cu aceasta la producerea timpului – forma care adăugată spaţiului asigură caracterul universal şi necesar al cunoaşterii.
O consecinţă extrem de interesantă, aparent paradaxolă, ce rezultă din această supraaccentuare a rolului sintezei cu privire la sensibilitate este că sensibilitatea apare ca avînd o anumită spontaneitate (p. 101), în condiţiile în care, după cum bine se ştie, Kant susţine explicit caracterul receptiv, pasiv al sensibilităţii. Poate că ideea aceasta nu ar mai părea atît de paradoxală dacă autorul ar fi aprofundat această analiză şi dacă ar fi continuat-o cu o analiză a lucrării Opus postumum (lucrare în care sînt grupate scrierile kantiene din ultimii săi ani de viaţă). Aici se evidenţiază mai mult, şi în mod explicit, caracterul activ al spontaneităţii, fapt ce a făcut pe unii comentatori să afirme chiar că asistăm la o profundă schimbare a înseşi fundamentelor filosofiei transcendentale.
Analiza sintezei transcendentale la un alt nivel al constituirii cunoaşterii, şi anume la nivelul intelectului, evidenţiază momentul extrem de important al apercepţiei transcendentale. Considerată punctul culminant, cheia de boltă (p. 105) a filosofiei transcendentale, această reprezentare ,,eu gîndesc“ ce însoţeşte toate reprezentările noastre este o reprezentare simplă, originară, oferind condiţia fundamentală pentru ca o reprezentare să devină categorie. După ce prezintă schematismul conceptelor pure, autorul poate conchide despre categorii că sînt aspecte ale sintezei timpului produse de imaginaţia transcendentală asociate apercepţiei (p. 129). Avem acum toate elementele, toate momentele fundamentale (în sensul de principii, adică de condiţii de posibilitate) ale cunoaşterii: intuiţiile pure, reprezentarea ,,eu gîndesc“ ca produs al apercepţiei, categoriile intelectului şi imaginea (p. 164).
Apare evident din această analiză rolul jucat de o altă facultate transcendentală, şi anume imaginaţia, autorul avînd grijă să respingă o absolutizare ce ar putea fi înţeleasă ca rezultînd de aici. Deşi are un rol fundamental în constituirea cunoaşterii, imaginaţia nu este rădăcina comună a celor două tulpini ale cunoaşterii care sînt sensibilitatea şi intelectul (cum a considerat, de exemplu, Heidegger în lucrarea Kant şi problema metafizicii).
Întrucît ultimele două capitole ale lucrării tratează despre semnificaţiile conceptului de libertate şi despre conceptul idealismului transcendental la Fichte, asupra cărora nu insistăm, vom încheia cu o impresie. Impresia noastră după lectura acestei excelente lucrări este că se supraaccentuează rolul şi importanţa sintezei în mecanismul constitutiv al cunoaşterii. Cu alte cuvinte, autorul lasă impresia că pune sinteza mai presus de intuiţie şi concepte, sinteza aflîndu-se prin urmare la un nivel mai profund al arhitectonicii filosofiei transcendentale. Pentru a contracara această imagine, care nu reflectă spiritul filosofiei transcendentale, ar fi nevoie de o abordare sistemică şi structurală care să pună în evidenţă elementele (adică constituenţii), facultăţile şi operaţiile (sau funcţiile) acestora. Ar fi deci nevoie de un model care să evidenţieze palierele diferite şi funcţiile existente pe fiecare palier, asemănător cu un model al minţii (sau chiar unul computaţional). Un asemenea model al minţii ar avea, după Kant, sensibilitatea şi intelectul drept facultăţi fundamentale (adică facultăţi ce asigură fundamentul) şi ar avea imaginaţia ca o facultate situată la un alt nivel (ce ar putea fi numit printr-un termen calchiat din limba engleză supervenient), dar fără ca imaginaţia să fie ceva deosebit de sensibilitate şi intelect. În condiţiile în care imaginaţia ţine pe de o parte de sensibilitate iar pe de alta de intelect înseamnă că imaginaţia este o structură ce apare numai din unitatea celor două şi, mai mult, este făcută posibilă prin unitatea celor două. Într-un asemenea model, sinteza apare ca o operaţie (sau funcţie) ce se află la diferite niveluri, dar care nu mai apare ca fiind mai fundamentală (mai adîncă, mai profundă) decît intuiţia. Mai mult, sinteza nu are alte elemente la care să se aplice în afara celor oferite de sensibilitate şi intelect.
Bogată în informaţii şi propunînd o imagine de profunzime a sistemului kantian prin centrarea pe sinteza transcendentală, lucrarea lui Claudiu Baciu reprezintă cea mai substanţială cercetare dedicată filosofiei lui Kant din spaţiul filosofic autohton.
(Observator cultural, nr. 160, 18-24.03.2003, p. 26)
Comentarii recente