Lucrarea Ciorne și zile (publicată la Editura ULB Sibiu, în 2012), elaborată de distinsul profesor al Universității ,,Lucian Blaga” Sibiu, criticul și istoricul literar Ion Dur, propune o meditație extrem de bine condusă prin filosofia românească interbelică cu privire la rolul filosofiei în cetate. E o meditație care, adesea, se face printre rînduri, e oarecum prefigurată în prefață și finalizată într-o ,,postfață ciclopică” (ce adună prefețele altor cărți elaborate de universitarul sibian).
Incursiunea pe care ne-o propune autorul prin lumea românească interbelică este prilejuită de selecția a nu mai puțin de șaisprezece texte elaborate de autor în ultimii douăzeci de ani și grupate cronologic, astfel încât imaginea pe care o oferă întregul, adică lucrarea Ciorne și zile, este perfect unitară. Nici un moment, cititorul nu simte că ar fi vorba de texte scrise și publicate separat (adică în intervalul 1992-2010).
Autorii comentați, strînși cu grijă și ,,prețuire”, stînd de veghe ca niște ,,templieri care să salveze cele scrise”, sînt numeroși: Maiorescu, Eminescu, Caragiale, Goga, Blaga, Noica, Cioran, Vulcănescu, Sandu Tudor, Fundoianu etc. Dintre toți, Noica ocupă un loc privilegiat, și nu e de dmirare dacă avem în vedere apropierea constantă dintre cei doi… sibieni. Faptul că Ion Dur l-a vizitat deseori la Păltiniș pe marele filosof, iar apoi, după trecerea sa în neființă, a fost primul și cel mai priceput analist al operei de tinerețe, inclusiv a publicisticii, se observă cu asupra de măsură în cele trei texte pe care i le dedică.
Despre Noica, Ion Dur scrie, în textul Între mitul școlii și revolta metafizică, unul din cele mai substanțiale portrete ale marelui filosof, arătînd obsesia lui Noica pentru mitul școlii, analizînd fabula fiului risipitor, subliniind dandysmnul și donchijotismul acestuia, dar și rolul său de antrenor cultural, revolta metafizică proprie unui dandy romantic etc.
Dacă în acest text, din 1994, se simte o apropiere și o afecțiune mai mare, proprii unei perioade de sincronism a receptării lui Noica în spațiul românesc, într-un text din 1999, dedicat episodului gazetăresc de la Buna Vestire, se simte o anumită schimbare de atitudine. Analistul arată derapajul lui Noica, cecitatea, strabismul etic din perioada septembrie-octombrie 1940, cînd Noica a colaborat cu oficiosul mișcării legionare.
Chiar dacă cele douăzeci de texte din Buna Vestire pot fi luate și ca ,,vocalize stilistice”, chiar dacă pot fi văzute și ca texte ,,circumstanțiate”, analistul simte nevoia să sublinieze retorica facilă ce travestește politicul în hlamida spiritualului, apelul la sofisme și retorică paradoxală și oximoronică, proprii efortului lui Noica de a interpreta vorbele Căpitanului. Dar, deși aflat în slujba unui serviciu inutil, arată Ion Dur, și într-o etică de circumstanță, istmul moral al ființei lui Noica nu a fost integral distrus (p. 106). În ce mă privește, am interpretat textele din Buna Vestire în sensul unui individualism romantic (Adrian Niță, Noica: o filosofie individualității, Paideia), fapt ce vine să completeze interpretarea oferită de Ion Dur; acesta e motivul pentru care nu am spațiu să insist aici asupra acestor aspecte.
Un amplu studiu, din 2000, este dedicat lui Nae Ionescu, prin reluarea interogației cu privire la relația dintre metafizică, politică și teologie: Ion Dur consideră că acest triunghi nu este unul al eșecului, ci un triunghi ,,de forțe subterane convergente, de vectori care își transferă succesiv energia pe care oprimesc dintr-un Grund comun” (p. 111). Sînt arătate ispitele temporalului și căderea din transcendență în dezmățul temporalității (după cum inspirat scria Cioran despre profesorul său), donjuanismul, aplecarea obsesivă spre politică și, în special, spre utopia legionară, pasiunea sa pentru dictatură și pentru un stat totalitar, exacerbarea naționalistă, românistă și ortodoxistă. Chiar dacă Ion Dur arată că Ionescu a fost o persoană obsedată de posibil, de virtual (p. 144), faptul că nu sunt aruncate sub covor numeroasele exagerări extremiste ale lui Ionescu (așa cum încearcă unii comentatori), este un fapt lăudabil pentru cartea de față.
Place de asemenea portretul lui Sandu Tudor, sfîșiat între acatist și pamflet, sau cel al lui Fundoianu, gînditorul dubitativ. Studiile despre Eminescu fără laptop, sau despre gazetăria lui Caragiale sînt de o mare actualitate.
Scrisă în stil academic, dar și extrem de plăcut eseistic, lucrarea Ciorne și zile, de Ion Dur, reprezintă un instrument extrem de valoros pentru tot ce înseamnă spiritualitate românească interbelică.
(Timpul, mai 2014)
Comentarii recente