Iarna culturală, din care tocmai ieşim, se poate caracteriza şi drept iarna vrajbei prin luările de poziţii determinate de apariţia lucrării lui Sorin Lavric, Ontologia lui Noica. După câteva semnalări elogioase au urmat analize extrem de bine documentate, făcute de buni cunoscători ai filosofiei lui Noica, ce au fost extrem de critice, poate nemeritat de severe, şi care au arătat multe tensiuni şi lipsuri ale acesti lucrări. Paradoxul pe care vrem să-l semnalăm este următorul: în loc ca lucrarea să determine o dezbatere cu privire la filosofia lui Noica s-a transformat rapid într-o dezbatere în legătură cu ideile suţinute de Lavric. Sigur că, spus în general, un astfel de rezultat este firesc o dată cu apariţia unei lucrări, vrem însă să arătăm că ne-am fi aşteptat ca apariţia unei lucări despre filosofia lui Noica să determine o nouă apropiere de lucrările celebrului filosof. Să determine noi lecturi ale Devenirii întru fiinţă, eventual din perspective diferite, prin prisma unor teme diferite, ori chiar discipline diferite (cred că până şi cineva ce studiază etica nicasiană are o obligaţie elementară să cunoască Devenirea întru fiinţă).
Trebuie să afirm încă din capul locului că după a doua lectură a Ontologiei lui Noica, şi mai exact după lectura în paralel a acestei lucrări şi a Devenirii întru fiinţă, am ajuns la concluzia că există câteva aspecte fundamentale ale problematicii ontologice care merită să fie aprofundate, chiar şi într-o pagină de revistă culturală (sunt lăudabile demersurile revistelor noastre culturale de a găzdui dezbateri filosofice despre aspectele tehnice, dificile pentru publicul larg, ale filosofiei lui Noica). Întrucât despre unele aspecte am mai scris (a se vedea Observator cultural, nr. 286, 15-21 septembrie 2005, p. 14), mă voi opri acum la două teme strâns legate: modelul ontologic şi instanţele fiinţei.
După Noica, modelul ontologic este temeiul fiinţei, codul său, procedeul arhetipal care comandă toate întruchipările, atât cele individuale cât şi cele generale. Modelul ontologic este legea care comandă trecerea unului în multiplu, trecerea de la un principiu la o serie nesfârşită de fiinţări. Dacă plecăm de la lucruri şi vrem să vedem care este codul lor cel mai intim, vom găsi, în afară de individual şi general, o dublă serie de determinaţii şi o conversiune: individualul îşi dă oricâte determinaţii libere sau contingente, dar aceleaşi determinaţii pot ţine de o diversitate controlată de general. Atunci când există o corespondenţă între prima serie de determinaţii şi a doua serie de determinaţii, modelul ontologic se împlineşte iar realul atinge ,,prima instanţă a fiinţei“, adică devenirea.
La un alt nivel al fiinţei, ,,fiinţa de a doua instanţă“, Noica pune în evidenţă existenţa unui adevărat mediu din care apar lucrurile şi în care apoi dispar, numit element. Modelul ontologic este acum descris ca fiind compus din determinaţiile comune individualului şi generalului şi din care se pot desprinde atât individualul cât şi generalul. Dacă forma generală a modelului (I-D-G) se menţine, se constată o modificare structurală a celor trei componente modelatoare.
Elementul nu este ceva ce rezultă din lucrarea individualurilor şi a legităţilor generale, dimpotrivă, el este cel care se desface în numeroase întruchipări individuale şi în numeroase legităţi generale. Elementul, ca mediu în care plutesc liber nesfârşite determinaţii, permite realizarea unui anumit individual şi a unei anumite legităţi generale. Dacă atât individualurile cât şi legităţile generale îşi pot găsi un obştesc sfârşit, nu la fel este cazul mediului, căci fiinţa se persistă înainte şi după existenţa întruchipărilor individuale şi a legităţilor generale. Poate că o bună caracterizare din punctul de vedere al statutului ontologic al elementului este că acesta subzistă (nu că există). Noica arată însă că, dintr-o altă perspectivă, chiar şi elementul îşi dă obştescul sfârşit, şi anume atunci când determinaţiile nu se mai pot ţine laolaltă ca mediu şi nu mai pot genera individualuri şi legităţi generale. Atunci modelul ontologic colapsează iar fiinţa secundă lasă loc haosului.
Noica îşi continuă însă investigaţia chiar şi dincolo de fiinţa lucrurilor (devenirea) şi de fiinţa de a doua instanţă (elementul). El vrea să ajungă la sensul ultim al fiinţei, să ajungă la fiinţa în ea însăşi, la fiinţa ca fiinţă. Pe această treaptă înaltă a gândirii speculative, nu se mai poate însă face apel la o descriere fenomenologică, cum s-a procedat anterior, ci este nevoie de o gândire analogică. Noica prezintă acest nivel al fiinţei drept distribuirea unică a Unului, drept ceea ce are o singură distribuire etc.
Sorin Lavric se rezumă la prezentarea modelului înfăşurat al fiinţei (I-D-G) şi a celui desfăşurat (Ge-De-I-Di-Gi) fără să facă vreo referire la modelul ontologic prezent în fiinţa lucrurilor ori la cel prezent în fiinţa de a doua instanţă. Acesta este motivul pentru care exegetul consideră că există la Noica nu două instanţe ale fiinţei, ci trei (a se vedea paginile 177, 178, 204 etc.). Probabil că exegetul a fost influenţat de următoarele două elemente: a confundat instanţele fiinţei cu nivelurile fiinţei (fiinţa lucrurilor, fiinţa elementelor, fiinţa ca fiinţă), respectiv a luat o interogaţie nicasiană (,,este deveninţa ultima instanţă a fiinţei?“) drept o afirmaţie.
Oricum, dincolo de aceste consideraţii, este evident că fiinţa în ea însăşi nu poate fi o instanţă a fiinţei. Noica a plecat în analiza problemei fiinţei de la instanţele fiinţei, devenirea şi elementul, pentru a se ridica la fiinţa în ea însăşi. Analiza filosofică nu ar fi fost împlinită dacă ar fi ajuns tot la o instanţă a fiinţei.
Închei cu speranţa că vrajba determinată de apariţia lucrării Ontologia lui Noica nu va duce la noi dispute ideologice, ori de altă natură decât cele strict filosofice, ci va determina o nouă apropiere de opera celui mai important filosof român, a cărui operă fundamentală, Devenirea întru fiinţă, reprezintă o incontestabilă realizare filosofică.
ADRIAN NIŢĂ
(Cuvântul, anul XII (XVII), nr. 3 (345), 15 martie 2006, p. 16)
Comentarii recente