Un frumos și celebru poem eminescian trimite la ideea că ceea ce vedem pe cer atunci cînd îl privim nu este o uriașă colecție de corpuri ce s-ar afla pe un firmament circular, pe una sau mai multe sfere cerești, ci mai degrabă ar trebui să ne imaginăm că ceea ce vedem nu este nimic deoarece între timp acele corpuri cerești au murit. Nenumăratele corpuri cerești, deși sînt acolo cînd le vedem, ne spun ceva despre trecutul lor, nu despre prezent, și cu atît mai puțin despre viitor. Poemul La steaua ilustrează cît de bine era informat genialul nostru poet cu privire la cosmologie, cît de departe se plasa față de astrologie și mai ales ce imagine interesantă are cu privire la felul cum concepe el natura ca organism.
Acest loc de intersecție al științei cu filosofia și religia, atît de propriu cosmologiei, probabil cea mai generală dintre toate disciplinele (cu excepția filosofiei, desigur), reprezintă în același timp un loc în care se află condensate raporturile omului cu lumea, cu natura, cu felul de priviri și a vedea etc. Plecînd dinspre om, se poate observa dacă avem o subordonare sau o supraordonare a omului, dacă există o liniștire sau o teamă în fața măreției infinite a cerului, dacă locul nostru în acest complicat creuzet este unul marginal sau central, dominant sau dominat etc.
După cum aflăm din excelenta lucrare Ideea de natură. O istorie a cosmologiei europene, de Robin Collingwood (traducere de Alexandru Anghel, Editura Herald, colecția Mathesis, București, 2012) există nu mai puțin de trei feluri de raportări la natură, proprii gîndirii europene, și anume natura ca organism, ca mecanism și ca proces evolutiv istoric.
O primă abordare a naturii, proprie antichității grecești, pune în centru faptul că natura este pătrunsă de minte, astfel încît ordinea (termenul ,,cosmos” tocmai aspectul de lume ca ordine îl subliniază) este cea care permite înțelegerea regularităților proprii naturii. Deși aflate în permanentă mișcare, corpurile din natură își datorează mișcarea unui principiu sufletesc, cîtă vreme acestea, luate în mod izolat, sînt inerte.
Dar natura nu este după greci doar o lume a mișcării, deci nu este doar un lucru viu, ci este și o lume a mișcării ordonate, astfel încît trebuie să fie și inteligentă; așadar, natura nu este un simplu viețuitor uriaș cu un suflet și o viață proprie, ci un viețuitor rațional cu o minte proprie.
Această înțelegerii a naturii ca organism este răsturantă odată cu apariția științei din secolul 17. Copernic, Telesio și Bruno, urmați apoi de Descartes, Spinoza, Newton, Locke au distrus ideea de natură ca organism și au înlocuit-o cu ideea de natură ca mecanism. După filosofii și savanții moderni, natura este complet lispită de viață și de inteligență, căci mișcarea pe care o constatăm în univers nu este proprie obiectelor aflate în mișcare, ci trebuie să presupunem că are o altă origine. Regularitatea mișcării corpurilor din natură trebuie văzută în legile mișcării, care, și ele, sînt de fapt impuse din afară.
Acest uriaș mecanism nu se mai bazează pe legătura (uniunea) dintre corp și minte, în condițiile în care acestea sînt separate în mod evident. Să ne gîndim la Descartes, ce susține existența unui celebru dualism: corpul este o substanță întinsă dar necugetătoare, iar sufletul este o substanță cugetătoare dar neîntinsă. În acest fel, apare evident că ideea de natură ca mecanism presupune existența unui creator ce are sarcina de a pune totul în mișcare, cel puțin în mod originar, și care este cel mai desăvărșit constructor de mecanisme. Autorul are dreptate să arate că această idee îl conduce pe Leibniz la afirmarea existenței unei armonii perfecte între lumea corpurilor și lumea sufletelor, fiecare ascultînd de legi proprii (corpurile de legile eficiente, sufletele de legile finale), astfel încît corpurile se comportă ca și cînd în lume nu ar exista decît corpuri, iar sufletele ca și cînd în lume nu există decît suflete. Punctul de întîlnire al celor două lumi este Dumnezeu, ce este temeiul atît al regnului grației cît și al regnului naturii: Dumnezeu este simultan arhitect al mașinii universului cît și monarh al cetății divine a spiritelor.
În fine, ideea de natură proprie secolelor 19 și 20 pune în centru viața, consideră Collingwood. Natura apare ca un proces evolutiv istoric, după cum bine ilustrează acest aspect opera lui Darwin, Spencer sau Bergson. Analogia ce stă la baza acestei înțelegeri a naturii este însă de un tip complet diferit în raport cu analogiile organismului și mecanismului. Dacă știința greacă a utilizat analogia dintre natură ca macrocosmos și om ca microcosmos, iar știința modernă analogia dintre natură ca operă a lui Dumnezeu și mecanismele construite de oameni, cosmologia ultimelor două secole se bazează pe analogia dintre procesele lumii naturale studiate de oamenii de știință și vicisitudinile vieții umane studiate de istorici.
După Collingwood, conceperea naturii ca proces evolutiv analog istoriei, în care a intrat gîndirea contemporană (căci, consideră el, etapa aceasta se manifestă și în momentul prezent) are cîteva consecințe extrem de interesante. Astfel, schimbarea nu mai apare ca fiind ciclică, cum era cazul naturii ca organism sau ca mecanism, ci este progresivă, dat fiind faptul că istoria nu se repetă. Schimbările ce par a fi ciclice pot fi explicate în realitate ca fiind progresive: în mod subiectiv, putem spune că ceea ce s-a înțeles că este identic nu este decît similar, iar în mod obiectiv putem afirma că ceea ce s-a înțeles a fi o mișcare circulară nu este de fapt decît o mișcare în spirală (p. 31). Altă consecință, dincolo de abandonarea concepției mecaniciste, este reintroducerea teleologiei. Pentru știința evoluționistă a naturii, esse proprie fiecărui lucru reprezintă propriul său fieri, iar o știință de acest tip va susține că fiecare lucru din natură se străduiește să persiste în propria sa devenire. O perfectă ilustrare a acestei consecințe o găsim în două din cele mai ample construcții din metafizica secolului 20, și anume Proces și realitate, de Whitehead, și Devenirea întru ființă, de Noica. În fine, altă consecință, în plus față de conceperea spațiului și timpului minime, vizează transformarea substanței în funcție. Ca să înțelegem ideea lui Collingwood, să ne gîndim la natura ca mecanism: diferitele mișcări ale părților mașinii sînt mișcări ale lucrurilor ce au proprietăți structurale proprii. Astfel, în natura concepută ca mecanism structura și funcția sînt distincte. În schimb, în natura ca proces evolutiv istoric structura este transformată în funcție, natura fiind alcătuită din procese, iar existența fiecărui lucru special din natură va fi înțeleasă ca existență a unor procese speciale (p. 35).
Nu știu dacă obiecția (critica) recenzentului ar trebui să fie numai aceea că lucrarea este prea scurtă (vezi introducerea lui Frederick Dommeyer, inițial recenzie în Philosophy and Phenomenological Research). În ce mă privește, aș vrea să susțin alt punct de vedere. Atunci cînd Collingwood spune că ideea de natură proprie ultimelor două secole este aceea de proces evolutiv istoric este foarte greu de apărat ideea ca natura ca organism nu ar fi un proces evolutiv istoric. Deși Collingwood pune foarte bine în evidență diferențele dintre cele două abordări, deși aduce detalii în partea a doua și a treia a lucrării, înclin să cred că ideea de natură a ultimelor două secole este mai complexă. De asemenea, ilustrarea unora din pozițiile proprii gînditorilor din secolele 16 și 17 este mai mult decît discutabilă. Dacă îl avem în vedere pe Leibniz, putem afirma cu bune temeiuri că prezentarea făcută de Collingwood este chiar falsă. Dintre filosofii din secolul 17, Leibniz are cel mai bine conturată ideea de organism. Începând cu 1695, cînd adoptă termenul de monadă, dar mai ales după 1704, cînd adoptă termenul de organism, autorul Monadologiei are toate intrumentele pentru a respinge înțelegerea naturii ca mecanism. Corpurile din lume, înțelese ca monade, au istorie, se află într-o continuă schimbare și transformare, chiar dacă aceste substanțe corporale nu interacționează cauzal. Aflate în armonie perfectă, chiar dacă prestabilită de creator, lucrurile din lume tind spre realizarea propriei lor legi a seriei, cea care face să fie ceea ce sînt și ceea ce devin fiecare din aceste substanțe.
(Timpul, serie nouă, anul XIII, nr. 177, decembrie 2013)
Comentarii recente