Înscris pe linia obișnuită a ultimilor ani, recent încheiatul tîrg de carte Bookfest 2013  a adus în centrul atenției puține (ba chiar, foarte puține) cărți de filosofie. Cea mai plăcută surpriză, ce se continuă de fapt din anii  anteriori, o reprezintă cărțile apărute la Editura Herald. După cum am mai scris (și susținut în singura emisiune de filosofie din mass-media românească, Izvoare de filosofie, de la Radio România Cultural), Herald oferă în prezent o imagine mai unitară, mai rotundă despre spiritualitate prin promovarea laturii occidentale a gîndirii filosofice. Vedem cum Herald își confirmă statutul de editura numărul unu în publicarea și promovarea cărților de spiritualitate. Cum la recentul tîrg am avut plăcerea să cunosc o parte din redacție (responsabilul colecției Mathesis, domnul Alexandru Anghel), din direcție (domnișoara Cristina Popa), dar și pe binecunoscutul și neobositul diriguitor al editurii, domnul Aurelian Scrima, țin să le aduc și pe această cale felicitările cronicarului pentru ceea ce fac pentru cartea de filosofie.

Dintre cărțile recent apărute (Guenon, Metafizică și cosmologie orientală, Guenon, Stările multiple ale ființei, Chaignet, Filosofia lui Pitagora, Godfrey-Smith, Filosofia științei, Linden, Mintea ca întâmplare, Dear, Inteligibilitatea naturii și, de fapt, toate titlurile din colecția ,,Mathesis”), mă voi opri în textul de față la excelenta introducere în filosofia minții, elaborată de John Searle, Mintea. Scurtă introducere în filosofia minții (tradusă de Iustina Cojocaru, prefațată de Adrian Niță, și apărută în colecția ,,Mathesis” a Editurii Herlad, în 2013). Mintea este o lucrare recentă a lui Searle (ediția princeps este din 2004), în care celebrul profesor de la Berkeley University trece în revistă cîteva din problemele lăsate moștenire de Descartes, iar apoi dezbate în cîte un capitol separat pe fiecare dintre ele. Cum nu putem intra în amănunte, vom aborda în acest scurt text problema naturii minții.

Atunci cînd spunem ,,am ceva în minte” sau ,,această teorie este atît de grea încît ne doare mintea” am fi tentați să credem că mintea este ceva, că este o entitate, ce are un statut ontologic bine definit. Mai mult, s-ar părea că mintea are și o ,,locație”, că este în capul nostru, este în creierul nostru. Nu departe de această stare de lucruri s-a situat Descartes. Celebrul filosof francez consideră că există o substanță cugetătoare ce dă seama de ceea ce se petrece cu noi atunci cînd iubim, vedem, pipăim etc. Separată de substanța întinsă, și lipsită, desigur, de atributul întinderii, mintea ca substanță reprezintă fundalul pe care Descartes și-a construit celebra sa teorie dualistă.

În lucrarea Mintea, dar și în alte lucrări ale sale mai vechi: Intentionality. An Essay in the Philosophy of Mind (1983), The Rediscovery of Mind (1992), The Mistery of Consciousness (1997), Searle vine să infirme teoria carteziană și, mai mult, să respingă drept neîntemeiate multe alte teorii și doctrine filosofice, cum ar fi: materialismul (fizicalismul), funcționalismul, computaționalismul, epifenomenalismul, eliminativismul.

Partea constructivă a abordării susține că mintea este un fenomen (proces) natural asemănător oricărui alt proces natural, de exemplu digestia sau fotosinteza, prin urmare poate fi studiată cu ajutorul instrumentelor oferite de știință și de filosofie. Searle numește această teorie a sa ,,naturalism biologic”. După această teorie, stările și procesele mentale sînt cauzate de procese neurofiziologice din creier, fiind de fapt trăsături de nivel superior ale creierului, așa cum lichiditatea este o trăsătură de nivel superior a moleculelor. Mai profund văzute lucrurile, așa cum lichiditatea este determinată cauzal de comportamentul elementelor de nivel scăzut ale apei, tot la fel stările și procesele mentale sînt determinate cauzal de comportamentul elementelor de nivel scăzut din creier, cum sînt neuronii, sinapsele etc.

Ajunși aici să observăm un lucru interesant și provocator: cum să înțelegem analogia cu lichiditatea? Ce vrea să spună Searle cînd ne oferă această analogie pentru a înțelege toată bogăția de sentimente, trăiri, vise, idealuri, fantezii etc. ce ne este proprie? Înclin să cred că provocarea este generată de cuvintele pe care le folosim: mintea și lichiditatea sînt cuvinte din registre diferite, mintea este substantiv, iar lichiditatea este adjectiv. Dacă am fi avut un cuvînt pe care să putem să-l substantivăm sînt convins că teoria lui Searle ar fi provocat mai puține încurcături. Să ne gîndim la un exemplu. Dacă vrem să vedem care este natura intelectului, spunem că intelectul este o trăsătură de nivel superior a creierului. Astfel, încurcătura este evitată dacă avem în vedere, ca trăsătura la care face trimitere Searle, intelecția; astfel, creierul anumitor specii de viețuitoare are ca trăsătură intelecția (la oameni, delfini, maimuțe etc.). Intelecția ca trăsătură a creierului poate sta în analogie cu lichiditatea ca trăsătură a moleculelor de apă.

Înțelegând mintea în acest fel naturalist biologic, Searle încearcă să evite capcana reducționistă; după autorul teoriei actelor de vorbire mintea nu se reduce la creier, nici la procesele neurofiziologice ce se petrec în creier. Mintea (ca și conștiința, de altfel) este o parte reală a lumii noastre. Nu o putem elimina dintre elementele componente ale lumii pe motiv că nu este o substanță de tip cartezian. Dar cu toate acestea, ar putea cineva întreba, care este raportul dintre  minte și creier? Dacă nu sînt două entități, nu cumva prin afirmarea unității lumii ajungem de fapt la eliminarea minții?

Am spus mai sus că Searle respinge reducționismul ontologic; totodată, prin afirmarea tezei că mintea este o trăsătură de nivel superior a creierului, și că de fapt creierul determină cauzal stările și procele mentale, Searle susține un reducționism cauzal. Fără a fi reducționism ontologic, căci prin studierea creierului nu vom reuși să ajungem la minte, reducționissmul cauzal vrea să afirme relația cauzală dintre minte și creier, și să infirme raportul ontologic dintre ele.

În ce mă privește am ridicat în alt text cîteva întrebări și obiecții. Aici voi intra mai profund în una din aceste obiecții. După părerea mea, cea mai neplăcută consecință a teoriei lui Searle vizează eroarea categorială la care se dă naștere. Odată ce se afirmă că mintea este o trăsătură de nivel superior a creierului, Searle confundă creierul în genere cu creierul unei anumite persoane. Este evident că mintea nu ar putea funcționa în lipsa creierului, dar la fel de evident este că mintea nu ar putea funcționa în lipsa întregului organic ce este individul. Ca fenomen natural, creierul are nevoie să fie oxigenat (deci, nu poate funcționa în lipsa aparatului respirator), să fie irigat cu sînge (astfel, nu poate funcționa fără sistemul circulator), are nevoie de energie etc. Din acest punct de vedere, mintea este o trăsătură (în caz că sîntem de acord că este o trăsătură) de nivel superior a individului, nu a creierului; despre individ spunem că are o minte, nicidecum despre creier; tot la fel, despre individ spunem că are conștiință, nicidecum despre creier.

Searle se poate apăra susținînd că el a accentuat dimensiunea naturală a minții, afirmând că mintea este un proces asemenea digestiei sau fotosintezei, astfel încît să avem un intrument de a ne putea îndepărta de dualismul cartezian (din punct de vedere ontologic) și de reducționism (din punct de vedere structural funcțional). Deși mintea nu se reduce la creier, avem un raport cauzal între creier și minte (respectiv între conștiință și creier), astfel încît naturalismul și abordarea biologică a acestor probleme se poate continua și desăvîrși. Răspunsurile ultime, definitive, cu privire la aceste probleme urmează să fie lăsate pe seama savanților, filosofii urmînd să aibă înțelepciunea să înțeleagă că unele din problemele lor trebuie cedate savanților. Mintea poate fi studiată, la un nivel, de lingviști, la altul de biologi, la altul mai profund de mecanica cuantică etc.

Scrisă într-un stil plăcut și alert, cu informații de bază pentru orice persoană interesată de fascinanta problematică a minții, dar și cu o serie de teze ale cercetării de vîrf din acest domeniu, lucrarea lui Searle, Mintea. Scurtă introducere în filosofia minții, apărută la Herald, reprezintă cea mai cuprinzătoare introducere din limba română în domeniul filosofiei minții, fapte ce ne fac să apreciem că avem de-a face cu un eveniment editorial excepțional. Sunt absolut convins că lucrarea aceasta va deveni în curînd un best-seller al literaturii filosofice.

(Timpul, iunie 2013)