În dialogul despre adevăr purtat de Richard Rorty cu Pascal Engel (La ce bun adevărul?, traducere şi postfaţă de Bogdan Ghiu, Bucureşti, Editura Art, 2007, colecţia Demonul teoriei, coordonată de Laura Albulescu) există cîteva idei ce merită a fi bine subliniate dar care ridică, după cum vom vedea, cîteva necesare amendări. Dar, mai întîi, să spunem cîteva cuvinte despre cadrul în care s-a desfăşurat dialogul dintre cei doi filosofi şi, desigur, despre personaje. Discuţia din care a rezultat excelenta lucrare publicată de editura Art a avut loc la Sorbona în noiembrie 2002. Richard Rorty, atunci în vîrstă de 71 de ani (între timp, exact acum un an, a plecat dintre noi), este binecunoscut prin traiectoria sinuoasă pe care a luat-o cariera sa academică. Format la şcoala filosofiei analitice, el se arată o dată cu trecerea timpului tot mai preocupat de filosofia continentală (cum este numită în spaţiul anglo-saxon filosofia europeană), în special de Heidegger, Foucault şi Derrida. A criticat realismul şi concepţia cu privire la adevăr ca o corespondenţă cu realitatea (în Filosofia şi oglinda naturii), a propus un alt concept în locul adevărului, şi anume solidaritatea (în Contingenţă, ironie şi solidaritate) şi s-a ridicat făţiş împotriva filosofiei analitice (în lucrările de maturitate: Obiectivitate, relativism şi adevăr, Pragmatism şi filosofie post-nietzscheană, Adevăr şi progres etc.). Cu o traiectorie academică exact opusă, Pascal Engel (n. în 1954) s-a format într-un spaţiu prea puţin sensibil faţă de filosofia analitică, dar s-a apropiat tot mai mult de acest important curent contemporan de gîndire. A scris lucrări despre adevăr, filosofia minţii, ştiinţele cogniţiei etc.
Spus în puţine cuvinte, Rorty susţine că filosofii ar trebui să abandoneze milenara teorie a adevărului corespondenţă, susţinută chiar şi de către Aristotel, după care adevărul ar fi corespondenţa dintre enunţurile noastre şi realitate. Această teorie, susţine Rorty, este greşită deoarece distincţia dintre enunţuri, pe de o parte, şi realitate, pe de alta, este greşită sau, cel puţin, nu este bine pusă. Enunţurile filosofilor (sau ale savanţilor) nu au cum să reprezinte lumea (sau natura) tocmai pentru că nu sînt o oglindă a lumii (sau a naturii).
Din altă perspectivă, ar trebui abandonate distincţiile aparenţă – realitate, adevăr – neadevăr, natură – cultură etc. deoarece sînt distincţii de natură filosofică (metafizică sau epistemologică) cărora nu le corespund nimic. După Rorty, aceste distincţii sînt goale. Acest vid de semnificaţie este înţeles în sensul că acestor distincţii (ca şi multor altora, după Rorty) nu le corespund nişte fapte, nişte consecinţe utile. În măsura în care o distincţie nu are consecinţe practice nu ar trebui să-i preocupe pe filosofi, sau cel puţin nu ar trebui ca ei să se preocupe să aducă un răspuns sau altul cu privire la problema respectivă.
Trebuie aici subliniat că Engel nu a înţeles exact poziţia lui Rorty, mai precis nu a înţeles miza discuţiei: Rorty nu propune renunţarea la orice teorie a adevărului, nu vrea să renunţăm la folosirea cuvîntului ,,adevărat” şi al derivatelor sale, din vorbirea noastră obişnuită. Ceea ce respinge Rorty este o anumită înţelegere a adevărului, respectiv acea înţelegere după care filosofii consideră că ar exista un adevăr absolut.
Pentru a vedea cum stau lucrurile, să ne gîndim la o concepţie modernă cum este cea kantiană. După Kant, noi putem ajunge la o cunoaştere a fenomenelor datorită faptului că avem o capacitate numită ,,sensibilitate” (ce deţine formele pure ale lucrurilor, spaţiul şi timpul) ce se uneşte cu o capacitate numită ,,intelect” (ce deţine formele pure numite categorii). Aceste forme pure se unesc cu materia cunoaşterii dată de senzaţii şi percepţii, astfel încît ne putem forma o cunoştinţă. După Kant, prin intermediul judecăţilor sintetice a priori, cunoaşterea noastră despre natură are un caracter necesar şi universal. Mai mult, dacă îl vom avea în vedere pe Hegel, după care noi putem ajunge nu la cunoaştere pur şi simplu, ci la cunoaşterea absolută, vom înţelege şi mai bine critica pe care vrea să o facă Rorty.
Această respingere postmodernă a adevărului absolut efectuată de Rorty are cîteva consecinţe extrem de importante. Filosofii din secolul 21 sînt îndreptăţiţi să susţină că nu are sens să căutăm Adevărul, că a sosit timpul ca filosofii să nu se mai ocupe de Adevăr, Bine şi Frumos, ci mai curînd de adevăr, de bine şi de frumos. Adică a venit timpul ca filosofii să se ocupe de acele adevăruri ce sînt utile şi necesare vieţii noastre cotidiene, de acele fapte bune sau frumoase ce ne pot ajuta să trăim într-o armonie mai mare cu noi înşine şi cu lumea în care vieţuim.
O privire mai atentă merită aruncată asupra unei probleme de detaliu, căci această problemă se leagă atît de înţelegerea adevărului cît şi, fapt extrem de important, de felul cum este azi practicată filosofia. Am în vedere distincţia dintre justificare şi adevăr. Despre această distincţie Rorty susţine două teze: în primul rînd că, deşi justificarea şi adevărul nu sînt identice, există cazuri în care se poate utiliza un termen în locul celuilalt. Atunci cînd avem motive să asertăm sau să credem o propoziţie, noi avem şi motive să credem că acea propoziţie este adevărată (p. 36). A doua ideea este că distincţia justificare – adevăr nu este bine pusă, motiv pentru care ar trebui abandonată, căci nu are consecinţe practice (p. 71).
Avem aici un exemplu de încurcătură filosofică, cum ar zice Wittgenstein. În plus, este un exemplu de atitudine eliminativistă, reductivă extrem de supărătoare de care dă dovadă pragmatismul lui Rorty. Părerea mea este că distincţia nu poate (şi nu trebuie) să fie abandonată, ci rafinată. Chiar aplicînd o grilă pragmatistă, se poate arăta că distincţia are importante consecinţe practice, adică consecinţe utile din punctul de vedere al vieţii cotidiene. Să ne gîndim la un exemplu celebru. Toată lumea ştie de existenţa unei apropieri a lui Constantin Noica de legionarism: celebrul filosof a scris o serie de articole în Bunavestire, a fost chiar redactorul şef al acestui organ de presă legionar etc. Printre motivaţiile adeziunii lui Noica la legionarism se pot număra: înscrierea prietenilor săi în mişcare; vinovăţia pe care o resimte Noica pentru faptul că un număr mare de oameni erau chinuiţi, pedepsiţi, închişi etc, iar el ducea o existenţă lipsită de griji; înţelegerea deformată a realităţii româneşti; credinţa în rolul fundamental jucat de elite în transformarea societăţii; credinţa că Legiunea se află sub har etc. (vezi textul nostru Adeziunea la extremism – teme şi motivaţii, din Cultura, anul II, nr. 12 (64), joi 9 martie 2006, p. 21).
Problema este următoarea: sînt aceste motivaţii o justificare a adeziunii lui Noica la legionarism? A fost Noica justificat să adere la o organizaţie extremistă? Părerea mea sinceră este că răspunsul este negativ: nici aceste motivaţii, nici altele care s-au adus sau care s-ar mai putea aduce nu-l îndreptăţesc pe Noica să adere la o mişcare extremistă. Temeiul acestei susţineri este că, după mine, există o importantă distincţie între motiv pe de o parte şi justificare pe de altă parte. Acţiunile noastre sînt de regulă motivate, adică au un motiv. Adesea, acesta poate fi o închipuire, un ideal, o credinţă, o speranţă, o idee eronată etc. Pe de altă parte, justificarea intervine în legătură cu adevărul, în legătură cu cunoaşterea. Despre un enunţ pe care îl facem, putem afirma că avem nişte temeiuri pentru a-l crede. Dar despre o acţiune a noastră nu putem spune că ne-am bazat pe acel motiv ca să efectuăm acţiunea respectivă.
Exact aceasta este lecţia lui Rorty: spiritul timpul nostru, spiritul secolului 21 pretinde filosofilor să lase deoparte distincţiile tradiţionale, proprii filosofiei moderne, şi să propună alte distincţii. Să folosească un alt discurs ce poate avea atît utilitate teoretică, pentru rezolvarea diferitelor probleme din cîmpul culturii, cît şi utilitate practică, pentru îmbunătăţirea vieţii noastre cotidiene. În fond, filosofia se ocupă, şi s-a ocupat dintotdeauna, de problemele fundamentale ale existenţei fiecăruia dintre noi, fie că vorbim aici de adevăr sau fericire, credinţă sau iubire, bine sau rău, viaţă sau moarte.
(Timpul, anul IX, nr 115, iunie-iulie 2008, p. 7)
Comentarii recente