Este azi un truism să susţii că principala cauză a situării României pe ultimul loc din Europa o reprezintă înapoierea mentalităţilor. Problema devine spinoasă dacă analiza este dusă mai departe: ce înseamnă că mentalităţile sînt învechite? În raport cu ce sînt mentalităţile învechite? Care este standardul mentalităţilor (există vreun etalon al mentalităţilor, aşa cum este metrul etalon de la Paris)? Ce categorie socială din România are o mentalitate învechită? etc.
Ne propunem să discutăm despre aceste aspecte, pornind de la excelenta lucrare a lui Adrian Paul Iliescu, Anatomia răului politic (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2005). În această lucrare se arată că relele din societatea noastră ţin nu atît de firea românului, nu atît de distrugerea tradiţiilor aristocratice ori de lipsurile democraţiei, ci de tradiţiile şi practicile noastre ,,sultanistice”, de evidenta tradiţie nedemocratică şi neliberală ce ne caracterizează. Autorul aduce în sprijin multe ,,cazuri”, începînd cu Eminescu, Haşdeu, Goga, Nichifor Crainic, continuînd cu interbelicii, pe nedrept lăudaţi azi şi consideraţi modele, şi sfîrşind cu noii (recenţii) critici ai întocmirilor democratice (cum sînt HR Patapievici, M Mihăieş, L Boia etc.).
Întîrzierea morală este văzută ca un fel de condiţie de posibilitate a înapoierii noastre funciare. Principala problemă care se poate ridica acum este următoarea: care este legătura dintre întîrzierea socială şi instituţională şi mentalităţi? Autorul răspunde că retardul ,,social şi instituţional pot fi cu greu conciliate logic cu moralitatea – în acest sens înapoierea unei comunităţi şi imoralitatea ce o domină sînt invitabil legate” (p. 65). Probabil că autorul nu vrea să spună că o comunitate anterioară temporal este mai imorală decît o comunitate posterioară; nu cred că a vrut să susţină că democraţia modernă post-iluministă ar fi mai morală decît democraţia greacă; sau că democraţia greacă ar fi mai morală decît o gintă din comuna primitivă. Părerea mea este că, dacă vom privi din punctul de vedere al moralităţii comunităţile enumerate mai sus nu vom putea face o ierarhie între ele. Faptul că un anumit eveniment este moral azi şi imoral pentru un primitiv, sau invers, nu ne permite să conchidem decît că normele şi valorile morale s-au schimbat (dacă s-au schimbat în bine sau rău este o altă discuţie. Eu înclin să cred că s-au schimbat în bine, că există o săgeată a moralităţii, aşa cum există o săgeată a timpului).
Probabil că autorul a vrut să susţină că întîrzierea este în raport cu instituţiile; de exemplu, o comunitate are instituţii sociale, politice, administrative etc. moderne şi obiceiuri, tradiţii, mentalităţi medievale. Această interpretare este posibilă, dar autorul poate fi întrebat: care este legătura cu moralitatea? Ce legătură există între instituţii (moderne) şi moralitate (premodernă)? Cum pot determina instituţiile moralitatea (sau invers)? Răspunsul este de găsit în ceea ce autorul numeşte ,,un tipar de comportament” regăsit în întreaga societate şi care, culmea, se reproduce indiferent de regimul politic instaurat. Acest tipar este tocmai cel al mentalităţilor, ale cărui trăsături principale sînt: maniheism, monolitism, tribalism, exclusivism, elitism, sultanism, clientelism, conformism, oportunism, înapoiere morală, antiliberalism, paternalism, obsesie pentru status, obsesie identitară.
Acest tablou sumbru al identităţii româneşti şi al figurii morale a românului din ultimele două secole, trebuie să recunoaştem, ne sperie. Pentru că dacă este aşa înseamnă că absolut toţi cei care au trăit pe acest teritoriu dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră au avut trăsăturile respective. Ieşirea din acest veritabil labirint moral este oferit de autor atunci cînd, în numeroase locuri, descrie ,,eşecul moral al elitei intelectuale”; ceea ce înseamnă că trăsăturile de mai sus sînt proprii elitei intelectuale şi politice din România şi mai puţin oamenilor de rînd. Faptul că clasa noastră politică este, în mod principal, vinovată de plasarea României pe ultimul loc din Europa este azi constatat de către fiecare din noi, aşa că nu mai e nevoie de dovezi suplimentare.
Adrian Paul Iliescu prezintă, extrem de documentat, exaltarea şi radicalismul intelectualilor autohtoni arătînd că toate formele de exaltare (naţionalistă: linia Haşdeu – Eminescu – Goga; linia ortodoxistă: Crainic – Nae Ionescu; dreapta abisală: Eliade, Cioran, Noica) au dus la abolirea spiritului critic, la o orbire în faţa realităţii, la o credinţă în existenţa Adevărului absolut transformat în obiect de cult. Aşa se face că una din cele mai importante mentalităţi maligne ale elitei intelectuale autohtone o reprezintă, după AP Iliescu, maniheismul, adică doctrina ce susţine că există un unic bine, opus unui rău absolut; cum cele două sînt ireconciliabile nu rămîne decît că trebuie ca răul să fie distrus în numele binelui: ,,manihesimul este un cult al distrugerii, al unei exterminări legitimată cu o distincţie morală absolută” (p. 165). Simpla enumerare a consecinţelor maniheismului arată imensa sa forţă distructivă: anihilarea instituţiilor şi transferarea competiţiei politice într-un cadru extra-instituţional; transplantarea demersului politic într-un mediu ireal; providenţialismul; pervertirea justiţiei şi degradarea legalităţii; naturalizarea acţiunii abuzive; exacerbarea perspetivei pur simbolice asupra fenomenelor sociale etc.
O a doua mentalitate malignă a elitei este aversiunea faţă de democraţie: sînt cunoscutele diatribele lui Eminescu la adresa democraţiei, criticile lui Nae Ionescu, Cioran ori Crainic, recentele diatribe (uluitoare pentru mulţi) ale lui HR Patapievici, M Mihăieş sau L Boia etc. Faptul că ,,elita” este răspunzătoare de această stare de lucruri este văzut şi simţit zilnic de fiecare dintre noi atunci cînd auzim întîmplător pe stradă cum democraţia este cea care este făcută răspunzătoare pentru starea proastă a lucrurilor, de la gropile din asfalt şi pînă la traficul cu fiinţe vii, de la aglomeraţia urbană şi pînă la consumul de droguri.
Este evident că se poate aduce obiecţia că intelectualii enumeraţi mai sus au susţinut şi alte idei, nu doar cele maniheiste sau anti-democratice. Probabil că răspunsul autorului ar fi că ideea este importantă, dar că nu pot fi ocolite, împinse sub preş afirmaţiile cu pricina. Nu trebuie uitat următorul lucru: din Eminescu se reţine mai uşor pasajul critic din Împărat şi proletar, decît alte aspecte ale acestei minunate poezii; un cititor al Omului recent va fi uluit de afirmaţiile lui HR Patapievici despre democraţie şi va considera că dacă un astfel de om inteligent şi cultivat gîndeşte în acest fel trebuie să existe ceva putred cu democraţia etc. Există o anumită fascinaţie a răului, există un fel de imbold spre rău prezent în fiecare dintre noi, în condiţiile în care, să nu uităm, este mult mai uşor, infinit mai uşor, să facem un lucru rău decît un lucru bun.
O altă obiecţie ar putea fi că lista lui Iliescu de intelectuali maniheişti şi antidemocraţi nu este reprezentativă. Probabil că autorul ar răspunde că argumentul nu este relevant pentru cazul de faţă: Anatomia răului politic nu este o lucrare ştiinţifică (de sociologie, ori psihologie, ori teorie politică etc), ci este o lucrare de istoria mentalităţilor, o lucrare ce descrie o stare de lucruri existentă la nivelul mentalului nostru. În plus, chiar dacă au existat intelectuali nemaniheişi şi democraţi, aceştia nu s-au bucurat de o audienţă atît de mare. Este suficient să ne gîndim la Crainic, Nae Ionescu sau (azi) HR Patapievici ca să înţelegem că zgomotul făcut de fiecare dintre ei acoperă tot ce se află pe piaţa culturală a momentului.
Ce ar trebui făcut pentru ca mentalităţile elitei intelectuale şi politice autohtone să nu mai fie atît de sumbre? Probabil că mai mult decît studierea atentă şi sinceră a istoriei (inclusiv a celei a mentalităţilor); probabil că, fiind o problemă complexă, soluţia ar trebui să fie la fel de complexă (o adevărată reformă a clasei politice; reforma administrativă; reforma jurdică etc). Este însă posibilă o soluţie mai simplă, care ar putea determina dispariţia (sau măcar estomparea) unora dintre trăsăturile din lista lui Iliescu: dialogul onest dintre diferitele grupări, tabere, partide sau instituţii. Dacă el se va realiza vreodată numai timpul ne-o va arăta.
(Timpul, an VII, nr. 94, oct 2006, p. 4)
Comentarii recente