Chemată să explice lumea în care trăim, ştiinţa a fost percepută, de regulă, ca o întreprindere de explicitare, de înţelegere a naturii. De exemplu, Aristotel clasifica ştiinţele în trei mari ramuri: ştiinţe teoretice (teologia, matematica, ştiinţa naturală), ştiinţe practice (etica, politica), ştiinţe productive (artele, retorica). Aşa se face că timp de mai multe secole, de la Aristotel şi pînă în perioada modernă, cei care s-au ocupat cu cunoaşterea naturii au primit numele de ,,filosofi naturali”.
Un fenomen extrem de interesant, şi totodată provocator, este ridicat de Peter Dear, în Inteligibilitatea naturii. Cum înţelege ştiinţa lumea (traducere de Alexandru Anghel, Bucureşti, Herald, 2012). Celebrul profesor de la Cornell arată că ştiinţa (adică ştiinţa modernă, apărută în sec 17) se constituie nu atît prin transformarea filosofiei naturale în ceva mai modern, să spunem, ci este rodul unei întreprinderi hibride. Schimbarea de paradigmă produsă în perioada modernă, odată cu revoluţia ştiinţifică din sec 17, a generat într-adevăr o schimbare profundă în felul în care era înţeleasă natura, dar totodată s-a suprapus peste aspectul operator, instrumental al ştiinţei. Cunoaşterea naturii a fost atît un proces de înţelegere a naturii, adică o întreprindere realizată pe linia lui ,,a şti”, cît şi o cunoaştere a funcţionării naturii, adică o descriere pe linia lui ,,a face”.
Peter Dear oferă o incursiune fascinantă prin istoria ştiinţei tratînd despre inteligibilitatea ştiinţei cu referire la universul mecanicist de la Galilei la Newton, despre clasificare şi istoria naturală, despre revoluţia chimică, originea speciilor, dinamică şi, în fine, un capitol despre mecanica cuantică. Cele două modalităţi de reprezentare a ştiinţei sînt însă incompatibile, susţine Dear: dacă reprezentarea ştiinţei ca filosofie naturală consideră instrumentalitatea o consecinţă directă a adevărului ştiinţei, perspectiva ştiinţei ca instrumentalitate susţine că adevărul filosofiei naturale este justificat de capacităţile sale practice. Voi aminti două exemple, dintre cele multe oferite de Dear. Apelul lui Newton la observaţie şi experiment, adică la ceea ce el numea cunoaşterea faptelor din fenomene, l-a determinat să lase la o parte anumite consideraţii teoretice, legate de natura (esenţa) atracţiei universale, astfel încît să se rezume la prezentarea de principii (legile mişcării), calcule şi operaţii matematice etc. Ocolirea unui răspuns cu privire la întrebarea despre natura atracţiei universale l-a făcut să evite o serie de dificultăţi teoretice insurmontabile, filosofice şi teologice. Cu toate acestea, întrebat despre aceste chestiuni, el a susţinut că Principia matematica şi celelalte lucrări ale sale sînt rodul filosofiei naturale. Dar pentru unii din contemporanii lui, Principia nu era nicidecum considerată că ţine de filosofia naturală cîtă vreme nu aducea un răspuns la ,,cauza” gravitaţiei. Newton s-a apărat arătînd că deşi cauzele atracţiei gravitaţionale sînt necunoscute, este cert că el a demonstrat matematic existenţa gravitaţiei universale; or, acest lucru, din punctul de vedere al inteligibilităţii naturii, este suficient pentru ca întreprinderea să fie de filosofie naturală.
O situaţie asemănătoare, de amestecare a ştiinţei ca filosofie a naturii cu ştiinţa ca instrumentalitate, este pusă în evidenţă de către Dear, dintre multe altele, cu referire la cercetările efectuate de Faraday, la mijlocul secolului 19, cu privire la liniile de forţă. Pe el l-a interesat mai puţin să spună în termeni teoretici ce reprezintă liniile de forţă, dat fiind faptul că a pus în evidenţă că între două corpuri magnetice sau în jurul firelor traversate de curent electric se formează acest gen de linii. În acest fel, Faraday a utilizat liniile de forţă (ceea ce numim azi ,,cîmp”) în sens instrumental, lăsînd deoparte problematica legată de natura (esenţa, cauza) cîmpului. Era suficient să se ştie că inteligibilitatea liniilor de forţă constă în caracterul lor operaţional.
Filosofii ştiinţei din secolul 20 s-au văzut adesea împărţiţi în realişti, ce susţin că succesul instrumental al ştiinţei reprezintă un indiciu că entităţile despre care vorbesc teoriile ştiinţifice este probabil să existe, şi instrumentalişti, ce susţin că nu există nici un argument hotărîtor pentru a se face o astfel de inferenţă, dat fiind că pur şi simplu ştiinţa funcţionează. În raport cu acest poziţii, Inteligibilitatea naturii, în mod polemic, susţine că ştiinţa este o întreprindere umană cultural bogată şi diversă, la origine europeană, care a crescut în ultimele secole prin dezvoltarea unei relaţii intime între două activităţi practice distincte: filosofia naturală, ce urmăreşte înţelegerea lumii şi intrumentalitatea, ce urmăreşte să creeze mijloace de control material.
Comentarii recente