Cu toate că au trecut mai bine de doi ani de la apariţia volumului al doilea al lucrării Arhitectura existenţei, semnată de profesorul Ilie Pârvu, recenziile au întîrziat să apară. Mai mult, noi nu am văzut în acest interval de timp nici măcar vreo referire la lucrare. Probabil că explicaţia ţine de mai mulţi factori, pe de o parte de unele considerente interne, date de dificultatea lucrării, de gradul ridicat de abstracţie, de specializarea îngustă, de elementele de noutate etc., dar şi de factori externi, şi aici avem în vedere eternele probleme autohtone: lipsa publicităţii, numărul redus de reviste de specialitate, lipsa unei societăţi de filosofie, lipsa practicii dialogului, problemele economice etc.
Lucrarea se vrea o continuare a demersului întreprins în primul volum apărut în 1990 şi subintitulat Paradigma structural-generativă în ontologie. În acest prim volum sînt trecute în revistă încercările de legitimare a ontologiei, cu un accent mai mare pe teoria structural-generativă, în legătură cu care sînt prezentate structura, funcţiile, statutul acestui gen de teorie, precum şi cîteva realizări cu adevărat paradigmatice ale teoriei structural-generative: teoria generală a modelelor, teoria cuantică, teoria evoluţiei şi gramatica universală. Sînt prezentate de asemenea medierile şi tensiunile ontologiei structural-generative, precum şi două aplicaţii ale acestui model, şi anume teoria fiinţei şi teoria realităţii fizice.
Subintitulat Teoria elementelor versus structura categorială a lumii, volumul al doilea continuă proiectul construcţiei ontologice, dar oarecum indirect, adică prin prezentarea unei sinteze critice a ontologiei analitice contemporane (p. 5). Lucrarea urmăreşte să sistematizeze critic rezultatele ontologiei analitice, să introducă, după modelul arhitectonicii logicii contemporane, o ierarhie a nivelurilor, a tipurilor extinderilor şi alternativelor construcţiei ontologice, organizînd pentru fiecare în parte metodologia specifică a angajărilor ontologice şi a demersurilor complementare de reducţie a entităţilor derivate (p. 7). Aşa se face că partea întîi a lucrării tratează despre ontologia de ordinul întîi (standard), prezentîndu-se presupoziţiile, premisele şi stilul ontologiei analitice; modalităţile de introducere a entităţilor; aparatul construcţional, adică tehnicile de construcţie a entităţilor admise de acest gen de ontologie; tehnicile şi programele de reconstrucţie a dependenţei ontologice, respectiv a felului în care entităţile nefundamentale sînt deduse din entităţile fundamentale ale teoriei; programul ontologic elaborat de Quine; în fine, sînt prezentate principalele teorii ale elementelor (teoria substratului (sau a particularilor puri), elaborată de G. Bergman, teoria mănunchiului elaborată de B. Russell, H.-N. Castaneda, teoria tropilor elaborată D.C. Williams, K. Campbell). Partea a doua a lucrării prezintă cîteva extinderi şi alternative ale ontologiei standard, şi anume ontologia evenimentelor (L.B. Lombard, J. Kim), ontologia factualistă (D. Armstrong) şi ontologia dispoziţională (R. Harré, N. Cartwright), precum şi un capitol dedicat ontologiei structurale.
Ce este, în definitiv, ontologia analitică? Spus în puţine cuvinte, ontologia analitică este discursul raţional asupra existenţei realizat în programele filosofice elaborate de W.v.O. Quine, N. Goodman, D. Armstrong, D. Lewis etc. Poate că o caracterizare mai exactă a acestui gen de filosofare asupra fiinţei va fi dată de prezentarea sumară a trăsăturilor ontologiei analitice. În primul rînd, ontologia analitică abordează existenţa local, descriptiv, fragmentar, printr-o serie de cercetări speciale asupra unor elemente ale existenţei. Nu va fi deci surprinzător să vedem că stilul ontologiei analitice se bazează pe argumente filosofice (fundamentală fiind ,,inferenţa la cea mai bună explicaţie“ ), pe analiza conceptuală şi pe contraexemple.
În al doilea rînd, ontologia analitică oferă o abordare particularistă a existenţei, avînd în vedere că lumea este considerată a fi un sistem de lucruri sau de evenimente. Se accentuează elementele, ontologia acceptînd numai acele entităţi ce satisfac condiţia individuării. Pentru ontologia analitică ,,a fi“ înseamnă esenţialmente a fi individual şi a fi separabil (p. 43).
În al treilea rînd, acceptînd ca fiinţări autentice doar elementele existenţei (adică particularii şi/sau universalii), ontologia analitică asociază analiza conceptuală cu o analiză ontologică reductivă sau (chiar) eliminativă, printre procedeele şi tehnicile de reducţie numărîndu-se: definiţiile explicite sau condiţionale, diferitele moduri de analiză (microstructurală, funcţională, contrafactuală, dispoziţională etc.), metoda de proiectibilitate a lui Goodman, metoda supervenienţei etc (p. 94 sqq.).
În fine, în al patrulea rînd (poate, cel mai important; oricum, aspectul metodologic evidenţiat cel mai mult de autor) există o interesantă relaţie cu ştiinţa a ontologiei analitice, şi anume se constată o anumită distanţare faţă de ştiinţa efectivă, în ciuda pretenţiilor naturalizării ontologiei, formulate chiar de către Quine. Chiar şi cele mai tehnice contribuţii ale analizei ontologice, subliniază autorul, sînt cel mai adesea justificate printr-un ,,echilibru reflectiv“ cu intuiţiile comune, nu cu modul de construcţie şi rezultatele ştiinţelor teoretice ce determină nivelul abstracţiei şi strategiile metodologice ale cunoaşterii contemporane (p. 7). Cu puţine excepţii, ontologia analitică recurge numai marginal la ştiinţă, exemplele ştiinţifice fiind numai invocate, iar nu folosite ca argumente. Ştiinţa este invitată, uneori, ,,să ţină scorul“ în acest joc abstract cu definiţii nominale şi contraexemple, caracteristic ontologiei analitice. Ştiinţa nu este luată ca un partener direct, prim al contrucţiei ontologice (p. 29).
Avem acum toate elementele pentru a trece de la ontologia analitică la ontologia structurală, iar punctul de plecare cel mai nimerit ni se pare a fi chiar ultimul aspect discutat mai sus: distanţarea ontologiei analitice de ştiinţă. Autorul subliniază că această distanţare nu o lipseşte doar de o sursă şi un temei semnificative, dar compromite însuşi demersul analizei conceptuale, reducîndu-l la o simplă practică nominal-definiţională, ignorîndu-se faptul că referinţa termenilor ontologici importanţi nu se stabileşte doar prin definiţii stipulative a priori ale respectivilor termeni, ci încorporează deopotrivă cercetări ştiinţifice veritabile, teoretice şi experimentale (p. 29).
Ontologia structurală se constituie, în primul rînd, printr-un ,,proces reflectiv de exponenţiere filosofică a experienţei ştiinţei structurale, prin convertirea la nivel categorial a modului de gîndire structural generativ, definitoriu pentru cele mai elaborate din punct de vedere teoretic discipline ştiinţifice contemporane. Metodologia trecerii de la ontologia standard la ontologia structurală, motivată de această cercetare fundaţională (ştiinţifică şi filosofică), este analogă procedurii generalizării raţionale din matematica şi ştiinţa exactă a naturii“ (p. 235).
Ontologia structurală, aşa cum rezultă extrem de limpede şi din primul volum al Arhitecturii existenţei, este interesată de existenţa ca totalitate, putînd astfel răspunde tuturor problemelor aflate în faţa unei construcţii ontologice: stabilirea genurilor sau tipurilor de entităţi existente; determinarea categoriei entităţilor fundamentale şi a modului în care restul tipurilor de entităţi depind ontologic de acestea; definirea existenţei ca totalitate.
În al doilea rînd (pentru a păstra simetria cu descrierea ontologiei analitice), lucrarea evidenţiază accentul pus de ontologia structurală nu pe elemente, ci pe structura categorială a lumii, nu pe teorii locale, ci pe teorii generale. Dacă o primă mişcare a abordării structurale constă în îmbogăţirea ontologiei cu structuri (denumite şi ,,mecanisme generative“ , ,,particulari activi“ etc.), a doua mişcare este recunoaşterea interdependenţei sau a conectibilităţii lucrurilor din lumea naturală, pe care o teorie ştiinţifică adecvată trebuie să le capteze. După cum arată şi Friedel Weinert, structurile şi nu evenimentele sînt recunoscute ca fiind ontologic primare, acestea generînd patternurile regulate şi fenomenele pe care le observăm în lume (p. 236).
În al treilea rînd, ontologia structurală oferă teorii constructive asupra existenţei ca totalitate, îndepărtîndu-se de modalitatea reductivă (sau chiar eliminativă) centrată pe mereologie şi pe teoria mulţimilor.
Arhitectura existenţei, lucrarea cea mai importantă din cîmpul filosofiei teoretice ce s-a scris la noi după Devenirea întru fiinţă, demonstrează convingător că ontologia structurală este caracterizată de un mai potrivit echilibru reflectiv al ontologiei cu ştiinţa şi că în acest fel proiectul susţinut de profesorul Ilie Pârvu este mai propriu pentru gîndirea începutului de mileniu decît ontologia analitică sau alte tematizări ale existenţei.
(Observator cultural, nr. 211, 9-15.03.2004, p. 11)
Comentarii recente