Într-o perioadă de nefericire şi disperare, de criză financiară, politică şi morală, este lăudabil că apare cîte o carte despre bucurie şi speranţă. Iar dacă mai adăugăm că lucrarea este despre Mihai Şora, atunci efortul merită toată lauda noastră.
Lucrarea Mihai Şora. O filosofie a speranţei şi bucuriei (Bucureşti, Cartea Românească, 2009) este scrisă de Leonid Dragomir (n. în 1967), doctor în filosofie, profesor la Universitatea din Piteşti. Leonid Dragomir a mai publicat o carte de aforisme (Fragmente de adolescent întârziat, Paideia, 2001), o lucrare de psihanaliză (Nietzsche şi Freud. Un eseu asupra ideii de inconştient, Trei, 2007) şi o lucrare de eseuri (Îndreptar de uz personal, Paralela 45, 2007). Interesul lui Dragomir pentru opera lui Şora datează din anul 2001 şi s-a concretizat în articole scrise în diferite reviste culturale şi într-o carte de dialoguri cu celebrul filosof (Despre toate şi ceva în plus, Paralela 45, 2005).
Unul din elementele care particularizează lucrarea lui Leonid Dragomir este structura: lucrarea este alcătuită dintr-o notă biobibliografică, cinci texte despre cele cinci lucrări ale lui Şora, urmate de discuţii (între Leonid Dragomir şi Mihai Şora) pe marginea celor cinci lucrări, la care se adaugă o discuţie cu privire la ansamblul operei şoraniene şi o altă discuţie, de cîteva pagini, ce nu a fost inclusă în cartea Despre toate şi ceva în plus. În loc de concluzie, autorul grupează o selecţie din reflecţiile lui Şora asupra filosofiei şi gîndirii în general.
Probabil că structura aceasta, atît de eteroclită, atît de specială vrea să sublinieze din capul locului intenţia autorului că lucrarea sa nu este o interpretare a filosofiei lui Şora, ci o introducere la filosofia lui Şora. Probabil că intenţia principală a lui Leonid Dragmir a fost aceea de a oferi cititorilor o imagine de ansamblu cu privire la principalele lucrări ale filosofului şi nu aceea de a selecta anumite teme pe care să le analizeze în detaliu.
Deşi întinsă pe un interval lung de timp (aproape 60 de ani), deşi prima carte a fost publicată la Paris (Du dialogue intérieur. Fragments d’une anthopologie métaphysique, 1947), următoarele trei în România comunistă (Sarea pămîntului (1978), A fi, a face, a avea (1985), Eu & tu & el & ea … sau dialogul generalizat (scrisă în 1988 şi publicată în 1990)) şi cea mai recentă în 2005 (Clipa şi timpul), opera lui Şora are o uimitoare unitate şi continuitate. Una din cele mai importante idei, care dă unitate operei, este ideea dialogului. Dialogul ne dezvăluie, consideră Şora, specificul fiinţei umane prin continua deliberare internă, prin continua oscilare între ,,da” şi „nu”. Faptul că deseori dialogul nostru este mut, adică purtat fără cuvinte, subliniază din plin specificul fiinţei umane de a fi singura fiinţă conştientă că în interiorul său se poartă un dialog continuu între fiinţă şi nefiinţă. Dialogul ne oferă imaginea unui spectacol jucat între vocea fiinţei (unică, adevărată, reală) şi vocile aparenţei (plurală, falsă, aparentă).
Avînd în vedere acest specific al umanului, vom fi, poate, întrebaţi care ar fi condiţiile dialogului sau, cel puţin, dacă există vreo condiţie suficientă a dialogului. Şora analizează nu mai puţin de trei condiţii necesare ale dialogului, şi anume discursivitatea, reflexivitatea şi libertatea. Arătînd că discursivitatea este o condiţie necesară a dialogului, Şora subliniază rolul temporalităţii, al finitudinii şi istoricităţii fiinţei umane. Omul este singura fiinţă care este conştientă că are un deficit de fiinţă, că este simultan fiinţă şi nefiinţă. Dacă reflexivitatea este proprie oricărei creaturi spirituale (om sau înger), o notă necesară, şi foarte importantă, este adăugată de libertate. Tematizată în aproape toate lucrările, libertatea este caracterizată în termeni de interioritate – exterioritate şi actualitate – posibilitate. Aflăm astfel că libertatea nu este atît celebra necesitate înţeleasă, cum se propovăduia în comunism, cît mai ales este identitatea dintre făptuire şi temei, suprapunerea cît mai exactă dintre a avea, a face şi a fi şi asumarea deliberată a propriei fiinţe, pentru a o manifesta în afară aşa cum este înlăuntrul ei. Dar nici discursivitatea, nici reflexivitatea şi nici libertatea nu dau esenţa dialogului interior. Aşa se face că, după Şora, condiţia suficientă a dialogului interior este reprezentată de cădere, caracterizată de filosoful nostru drept expulzarea făpturii ce a păcătuit prin orgoliu dintr-o existenţă deplină, într-o existenţă istorică, dar degradată.
Miezul tare al filosofiei lui Şora este dat de un model ontologic care dă seama nu numai de relaţia complexă a cuvintelor cu lucrurilor, ci şi (sau mai ales) de natura fiinţei. Modelul ontologic poate fi imaginat ca o sferă ale cărei puncte de pe suprafaţa sa sunt proiecţia multitudinară a centrului sferei. Punctele actualizate de pe suprafaţa sferei încep a sălăşlui de-a valma în centrul sferei, sub forma unui impalpabil infinit intensiv, numit de filosoful nostru „infinit de compenetraţie”. Dacă vom desfăşura sfera, vom obţine o planisferă a cărei verticală ar da locul geometric al interiorităţii, ca omolog al razei, şi a cărei orizontală ar da exterioritatea, ca omolog al suprafeţei. Între centrul sferei („universala putinţă de a fi”) şi suprafaţa sferei („actualitatea existenţială”) se află nenumărate niveluri de potenţă intermediară dar şi de potenţe terminale.
Una din cele interesante aspecte ale filosofiei dialogului este dată de sublinierea relaţiilor care există între dialog şi temporalitate. Dialogul (fie intern, fie generalizat) se produce nu numai în dimensiunea prezentului, dar este legat şi de trecut ori viitor. Dacă mai adăugăm aici relaţia cu importantul cuplaj categorial a fi, a face, a avea vom obţine o imagine extrem de complexă a intenţionalităţilor cu privire la dialog şi libertate. A fi este condiţia fundamentală a prezentului, deoarece noi suntem propriul nostru prezent. În virtutea propriului nostru aşa constitutiv trebuie să fim în împrejurările de aici şi de acum. Cu alte cuvinte, a fi înseamnă a umple fără rest limitele propriului tău aşa, în confruntarea lui nemăsluită cu împrejurările strict determinate în care se desfăşoară. A fi înseamnă a fi în întregime prezent la, şi numai la, propriul tău prezent. În schimb, a face este strîns legat de viitor, căci noi tindem spre viitor prin proiectele pe care le avem, prin deschiderea pe care o facem permanent prin intermediul fiinţei noastre, prin intermediul discursivităţii. În fine, cu a avea atingem dimensiunea trecutului: avem o educaţie, avem amintiri, avem limbaj. Toate acestea ne stau în spate asemenea unui avut propriu.
Cum dialogul presupune existenţa a doi subiecţi, un „eu” şi un „tu”, liberi şi egali în demnitate, este evident că filosofia lui Şora conduce în mod firesc la descoperirea alterităţii, la o relaţie privilegiată cu „celălalt”. Are loc, astfel, un fel de revelaţie a alterităţii, prin care fiecare dintre noi este scos din posibila stare de monadă şi ne introduce în comunitate, în societate. Ca fiinţe ale dialogului, avem nevoie să fim toleranţi, să fim morali, iar de aici şi pînă la edificarea unei etici nu mai e decît un singur pas pe care filosofia lui Şora îl face în mod firesc în lucrarea Clipa şi timpul (considerată de autor, pe bună dreptate, cheia de boltă a sistemului său filosofic).
Un cititor atent al lucrării Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei, de Leonid Dragomir, poate să-şi ofere singur un răspuns posibil la întrebarea legată de titlul cărţii. Dacă va înţelege că pentru Şora filosofia este înţelegere, dar nu una teoretică sau abstractă, ci una pusă la lucru, adică filosofare, dacă va observa că dialogul (fie intern, fie generalizat) este o continuă bucurie a spiritului, va înţelege ataşamentul detaşat al acestei filosofii spre optimism, spre speranţă, spre viaţă.
Deşi fragmentară şi cu o structură de un tip mai special, lucrarea lui Leonid Dragomir Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei are meritul eminent de a realiza prima introducere în filosofia patriarhului filosofiei româneşti.
(Timpul, anul X, nr. 132, decembrie 2009, p. 6)
Comentarii recente