În perioada scursă de la căderea comunismului, s-a resimţit nevoia, tot mai presantă, de a se supune dezbaterii publice o serie de aspecte legate de rolul Bisericii în societate sau de relaţia dintre Biserică şi stat. Chestiuni punctuale, cum ar fi predarea religiei în şcoli, prezenţa sau absenţa icoanelor din sălile de clasă, introducerea paşapoartelor biometrice, asumarea trecutului comunist sau analiza cazurilor de colaborare a unor ierarhi ai Bisericii cu securitatea comunistă, pot şi trebuie să fie abordate pe acest fundal, mai larg, al raportului dintre Biserică şi stat.
Unul dintre cei mai avizaţi observatori şi comentatori ai fenomenului religios, Radu Carp, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti, director al Institutului Român de Studii Inter-Ortodoxe, Inter-Confesionale şi Inter-Religioase, arată în lucrarea Religia în tranziţie. Ipostaze ale României creştine (Eikon, Cluj-Napoca, 2009) că perioada de tranziţie s-a dovedit a fi săracă în dezbateri pe teme religioase. Una din cauze a fost lipsa unui cadru normativ care să reglementeze principalele aspecte legate de rolul Bisericii în societatea noastră. Fenomenul este, desigur, deosebit de complex căci necesită studii interdisciplinare şi este nevoie de jurişti interesaţi de aspecte canonice. Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă Română (BOR) nu s-a arătat interesată să aibă în preajmă un corp de jurişti care să fie specializaţi în problematica relaţiei dintre stat şi Biserică. Această lipsă a efortului din partea ambilor actori a făcut ca o serie de acte normative elaborate de Guvern şi Parlament să nu ţină cont de opinia Bisericii, după cum Biserica, de multe ori, nu şi-a formulat părerea în legătură cu anumite norme care o privesc în mod direct.
Elaborarea şi aprobarea Legii 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor a marcat practic sfîrşitul perioadei de tranziţie pentru fenomenul religios, căci a aşezat lucrurile pe un făgaş normal, civilizat şi, mai ales, european. Legea a pus capăt regimului comunist în ţara noastră în ceea ce priveşte relaţiile dintre stat şi cultele religioase, consfinţind neutralitatea statului român în raport cu cultele religioase, recunoscute (18 la număr), instituind garanţii pentru afirmarea libertăţilor religioase, aşa cum sînt ele consemnate în convenţiile internaţionale la care România a aderat (p. 88).
La întrebarea dacă ortodoxia este compatibilă sau incompatibilă cu mişcările politice de orientare creştină, Radu Carp arată cum interferenţa dintre ortodoxie şi mişcările politice de orientare creştină a venit prea tîrziu, în momentul în care aceste mişcări nu mai puneau identitatea confesională a membrilor drept unicul criteriu de apartenenţă şi datorită dificilei apariţii a democraţiei din spaţiul dominat de ortodoxie. Pe lîngă acest decalaj istoric, inadecvarea proiectului democraţiei creştine la spiritul ortodox mai trebuie adăugat specificul ortodoxiei ce a generat o reflecţie proprie pe marginea relaţiei dintre creştinism şi democraţie diferită de cea occidentală (p. 48). Cazul românesc, folosit pentru ilustrare, se concentrează asupra a trei momente : revista Solidaritatea şi reflecţiile lui Dumitru Stăniloaie şi Nicolae Bălan.
O problemă extrem de actuală vizează relaţia Bisericii cu socialul: are nevoie BOR de o doctrină socială? Mentalitatea cea mai răspîndită este cea negativă în condiţiile în care Biserica răspunde cu succes întrebărilor ce ţin de implicarea în social. După Radu Carp este nevoie mai degrabă de o etică socială, asumată de cei chemaţi să o aplice, urmînd ca apoi să se desprindă discuţiile privitoare la oportunitatea unui document programatic. După cum nu poate exista diaconie fără diaconat, după cum arată distinsul Picu Ocoleanu, de la Facultatea de Teologie a Universităţii din Craiova, este nevoie pe de o parte de personal specializat în asistenţă socială şi pe de altă parte de persoane care să aibă chemare duhovnicească. Aşa se face că menţinerea specializării asistenţă socială în cadrul facultăţilor de teologie (cum e cazul la Craiova) vine tocmai pe linia dimensiunii sociale, atît de necesare într-o Românie tot mai sărăcită (în special de către guvernanţi venali sau incompetenţi).
Reţin atenţia şi cîteva aspecte punctuale, în condiţiile în care autorul are talentul de a sintetiza dezbaterile şi de a aduce argumente noi în sprijinul uneia sau alteia din poziţiile teoretice implicate. Ne vom limita prezentarea a trei asemenea teme. Prima temă se referă la predarea orelor de religie şi la prezenţa icoanelor în şcoli. Se cunosc amplele discuţii din anii trecuţi cu privire la decizia Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) ce a soluţionat favorabil o cerere în care se susţinea că prezenţa simbolurilor religioase în unităţile publice de învăţămînt constituie o discriminare la adresa persoanelor care sînt atee sau agnostice. Pe de altă parte, poziţia oficialităţilor statutului (Secretariatul de Stat pentru Culte) a fost aceea că icoanele din şcoli nu sînt obiecte de veneraţie, ci expresii ale patrimoniului spiritual şi cultural al României. În urma unor contestaţii, CNCD a decis respingerea tuturor contestaţiilor ulterioare, transferând problema justiţiei, în condiţiile în care Ministerul Educaţiei a susţinut că normele trebuie stabilite de comunităţile locale. Radu Carp arată că reţinerea de a legifera trebuie salutată în contextul excesului de normativism existent la noi în ţară (p. 91).
Pe aceeaşi linie de argumentare vine şi soluţia autorului în cazul disputatei probleme a studiului religiei în şcoli. Deşi este adevărat că religia ţine de spaţiul privat, totuşi se manifestă şi în spaţiul public. Şcoala, făcînd parte din spaţiul public, conduce la transmiterea mai intensă de cunoştinţe decît în spaţiul privat, dar mai puţin intens decît în societate. În acest interval, religia are toată legitimitatea de a se plasa. Autorul aduce în sprijin situaţia din Germani, în care religia se predă în şcolile publice şi nu poate fi transformată în obiect opţional (p. 114).
Decizia Sinodului BOR de a nu da o pedeapsă IPS Nicolae, mitropolitul Banatului, ce s-a împărtăşit la o liturghie romano-catolică, şi nici PS Sofronie, episcopul Oradei, ce a efectuat concelebrarea cu un ierarh greco-catolic, este apreciată de Radu Carp a fi împotriva spiritului ecumenismului. A fost o hotărîre paradoxală în condiţiile în care dreptul canonic a fost interpretat prin intermediul legilor statului, cărora li s-a atribuit o forţă superioară. În realitate, arată autorul, dreptul canonic şi dreptul pozitiv sînt două ordini juridice paralele: singura limită a dreptului canonic este respectarea ordinii publice. Astfel, BOR a consfinţit să-şi îngrădească autonomia faţă de stat (p. 119). S-a rezolvat, desigur, o problemă imediată prin această hotărîre şi, mai ales, prin decizia ca pe viitor toţi cei care nu respectă canoanele să suporte sancţiuni canonice corespunzătoare stării ocupate. Dar pe termen lung este de aşteptat că vor fi urmări riscante în ceea ce priveşte dialogul ecumenic.
În fine, problema introducerii paşapoartelor biometrice (ce includ fotografia facială şi amprentele digitale), arată Radu Carp, ţine de respectarea drepturilor omului, mai precis a unor drepturi ce ţin de libertăţile religioase (protecţia datelor personale, obiecţia de conştiinţă pe motive religioase) sau dreptului la intimitate. În condiţiile în care România a elaborat un regulament fără vreo dezbatere publică, ar trebui ca standardele minime de securitate pentru paşapoartele biometrice să nu aibă un caracetr obligatoriu. Standardele privesc domeniul justiţie şi afaceri interne definit prin reglementări cu caracter de recomandare pentru statele membre. Există astfel posibilitatea de contestaţie a Regulamentului 2452 la Curtea Europeană de Justiţie, astfel încît Curtea să poată decide, pentru statele membre, ca paşapoartele biometrice să nu fie emise sau să fie emise doar în condiţiile respectării dreptului la obiecţie pe motive religioase (p. 136).
Religia în tranziţie, de Radu Carp, reprezintă un instrument util pentru toţi cei interesaţi de fenomenul religios, de natura relaţiei dintre stat şi Biserică, precum şi de o privire de bilanţ asupra perioadei postcomuniste din România. O privire în urmă dar care este orientată înainte, deloc paradoxal, în condiţiile în care analizele din această excelentă lucrare vizează şi direcţii de acţiune şi noi politici în domeniul religios.
(Timpul, aprilie 2011)
Comentarii recente