Este lăudabil că Editura Herald a publicat în ultima perioadă o serie de lucrări din cîmpul filosofiei teoretice, în special de limbă engleză. După Misticism şi logică, de Russell, şi Ideea de natură, de Collingwood, editura propune cititorilor din România altă lucrare a lui Bertrand Russell, tot din colecţia coordonată de Alexandru Anghel, şi anume Religie şi ştiinţă (introducere de Michael Ruse, traducere de Monica Medeleanu). Lucrarea a avut ediţia princeps în 1935, adică într-o perioadă extrem de tulbure pentru istoria Europei, ce se confrunta nu numai cu fascismul lui Hitler şi cu comunismul lui Stalin, dar şi cu o creştere accentuată a puterii statale, în dauna drepturilor şi libertăţilor individuale. În aceste condiţii, curajul de a avansa o opinie putea conduce oricînd la pierderea libertăţii. Russell consideră chiar că ameninţările la adresa libertăţii individuale erau mai mari decît în oricare din ultimii 300 de ani.
Russell prezintă în lucrarea sa conflictul modern dintre religie şi ştiinţă. Apărută, în sens propriu al termenului, în secolul 17, ştiinţa modernă a reuşit să zdruncine o serie de idei şi convingeri ce constituiau baza teoretică a religiei de multe secole. Dintre sursele acestui conflict modern, prezent la fiecare din cele trei componente ale unei religii (Biserica, crezul, codul de principii morale personale), cel mai des întîlnit este cazul în care anumite texte biblice fac afirmaţii cu privire la fapte ce pot fi respinse prin metoda ştiinţifică. Se ajunge astfel la apariţia unei dificultăţi serioase pentru credincioşii care iau litera scrierilor biblice în sens propriu şi riguros. Mai mult, conflictul devine mai profund atunci cînd se ajunge să se contrazică anumite dogme creştine importante, cum sînt cele din crez. Să ne amintim că o teorie ştiinţifică are un caracter mereu provizoriu, fiind tot timpul în aşteptarea de noi dovezi care să contribuie fie la infirmarea fie la confirmarea teoriei. Nicidecum omul de ştiinţă nu va fi ataşat de adevăruri absolute, imuabile, ci numai de adevăruri locale, tehnice. Mai mult, cunoaşterea poate progresa, teoriile se pot înlocui unele pe altele, deşi adesea se ajunge în situaţia că vechea teorie să fie folosită în anumite contexte (vezi cazul mecanicii clasice ce rămîne valabilă la viteze mici, în schimb este de neutilizat la viteze mari, apropiate de viteza luminii).
Încă de la începutul lucrării, Russell afirmă existenţa unui conflict între ştiinţă şi religie în timpul căruia, ,,pînă în ultimii cîţiva ani, ştiinţa a ieşit victorioasă de fiecare dată” (p. 21). El defineşte ştiinţa drept încercarea de a descoperi fapte particulare despre lume, iar apoi legi ce leagă faptele şi care pot prezice evenimente viitoare. Spre deosebire, religia este un fenomen social complex cu afirmaţii despre lucruri considerate ultime. Grupate în opt capitole, conflictele prezentate de Russell sînt cele cu privire la mişcarea Pămîntului, la evoluţie, medicină şi demonologie, cel generat de nemurirea sufletului, cel cu privire la determinism şi liberul arbitru, cel generat de experienţa mistică şi de scopul cosmic, precum şi raporturile dintre ştiinţă şi etică. Vom detalia cîteva aspecte şi apoi vom face cîteva consideraţii mai generale.
Revoluţia copernicană a intrat în conflict cu multe idei şi credinţe afirmate de multe secole de religie, cum este faptul că Pămîntul ar fi nemişcat şi situat în centrul lumii, în condiţiile în care la crearea lumii ar fi existat un interes special cu privire la specia umană. Atunci cînd Copernic şi succesorii lui au convins lumea că de fapt noi ne rotim în jurul Soarelui şi că Pămîntul este un obiect ceresc aproape neînsemnat în raport cu imensitatea stelelor şi galaxiilor, religia a fost ostilă faţă de asemenea idei, considerate eretice, condamnîndu-i pe autori.
Tot la fel, ideea creaţiei primilor oameni Adam şi Eva, faptul că lumea a fost creată în şapte zile, de atunci nefiind loc pentru vreo schimbare a intrat în conflict cu numeroase idei elaborate de naturalişti şi biologi culminînd cu Darwin. Bătălia din interiorul medicinei, cîştigată de ştiinţă, a condus ca în zilele noastre să se îmbunătăţească sănătatea şi să se crească longetivitatea, fapt ce constituie una din cele mai remarcabile şi admirabile caracteristici ale epocii noastre. Chiar dacă ştiinţa nu ar fi făcut nimic altceva pentru fericirea omului, ar merita recunoştinţa noastră tocmai pentru acest fapt, conchide Russell (p. 110).
Tratînd despre problematica sufletului în capitolul ,,Sufletul şi corpul”, Russell arată existenţa dificultăţilor atît pentru religie cît şi pentru ştiinţă. Cum religia se bazează inevitabil pe necesitatea existenţei a ceva persistent în timp, în virtutea omul să poată fi recompensat sau pedepsit, se ajunge la necesitatea susţinerii nemuririi sufletului ca pe o adevărată dogmă. Dar acest fapt intră în conflict cu orice observaţie ştiinţifică. Pe de altă parte, Russell nu ezită să arate că problematica sufletului ridică dificultăţi şi pentru ştiinţă în condiţiile în care nu există o disciplină care să studieze ceea ce se numeşte suflet. Azi, nici măcar psihologia nu studiază sufletul, ci fenomenele psihice, adică mentale. În acest fel, tranziţia de la suflet, la minte şi la subiect reuşeşte să ocolească o serie de întrebări dificile, dar dă naştere totodată la altele noi. Intrat pe terenul speculaţiei filosofice, meditaţia se îndepărtează de observaţie şi experiment, proprii gîndirii ştiinţifice. Fără să aducă un răspuns tranşant problemei ivite, şi asta nu pentru că i-ar fi lipsit curajul (după cum bine se ştie, Russell a făcut închisoare pentru ideile sale), el conchide cu o metaforă: a presupune că o persoană supravieţuieşte dezintegrării creierului este ca şi cum am presupune că un club de crichet supravieţuieşte chiar şi după dispariţia tuturor membrilor care îl compun (p. 138).
În celelalte capitole, Russell respinge ca nefondate ştiinţific o serie de idei susţinute de apărătorii religiei, cum sînt: experienţa mistică, existenţa unui scop al universului, existenţa şi obiectivitatea valorilor (despre care religia afirmă că ştiinţa nu are nimic de spus) sau existenţa libertăţii. Cu privire la libertate, este interesant de semnalat că poziţia lui Russell pare cu totul specială pentru cititorul contemporan. În raport cu poziţia religiei, ce admite existenţa liberului arbitru, şi cu cea a ştiinţei, ce se bazează pe un determinism riguros, Russell se situează pe o poziţia singulară: el respinge atît determinismul cît şi existenţa liberului arbitru. El arată caracterul bipolar al determinismului, ca principiu practic pentru îndrumarea cercetătorilor şi ca doctrină cu privire la natura universului. Principiul practic poate fi valid chiar dacă doctrina generală este neadevărată sau incertă. Limitele determinismului se văd cel mai bine, susţine îndreptăţit Russell, odată cu rezultatele mecanicii cuantice, astfel încît lumea la nivel microcosmic se bazează pe un evident indeterminism. Nici încercarea de a susţine existenţa liberului arbitru la nivelul fiinţelor umane şi a determinismului la oricare alt nivel nu se dovedeşte mai victorioasă date fiind problemele ridicate de voinţă, motivaţie, conştiinţă, percepţie, inconştient etc.
Trecînd acum la consideraţiile mai generale, să observăm un fapt interesant pentru cititorul de azi al acestei lucrări (din 1935, dar retipărită în 24 de ediţii): dincolo de faptul că prezintă conflictul dintre religie şi ştiinţă, lucrarea ne oferă o imagine despre felul cum vede relaţia dintre religie şi ştiinţă o persoană care este foarte apropiată de spiritul ştiinţific şi foarte puţin sensibilă la aspectele religioase. Faptul că lucrarea abordează relaţia religia – ştiinţă din perspectiva conflictului face să lase deoparte celelalte atitudini cu privire la relaţia dintre ele. Astfel, există oameni care separă ştiinţa de religie, dar care argumentează că nu avem un conflict între ele, căci ele sînt axate pe domenii complet diferite, cu întrebări şi răspunsuri diferite. Alte persoane susţin existenţa dialogului: chiar dacă sînt diferite, cele două pot şi trebuie să comunice, să dialogheze. În fine, există tabăra celor ce susţin integrarea ştiinţei şi religiei, în condiţiile în care cele două sînt separate în mod artificial (vezi poziţia lui Teilhard de Chardin).
Chiar dacă cititorul de azi ar putea să nu fie de acord cu unele teze ale lui Russell, chiar dacă o persoană religioasă ar găsi răspunsuri mai potrivite la provocările ştiinţei, un lucru rămîne valabil şi în prima parte a secolului XXI: pledoaria sa în favoarea spiritului ştiinţific se face pe fundalul ascensiunii fascismului în Germania şi al comunismului rusesc. Russell le consideră ,,noi religii” căci se substituie creştinismului (în cele două ţări) şi repetă greşelile de care acesta a ajuns să se căiască. Cele două noi religii (pe care le putem, desigur, numi ideologii) se opun ştiinţei cu un zel şi cu o grabă la fel de mari ca şi cele care au caracterizat Inchiziţia din perioada lui Galilei. Aşa se face că este de datoria tuturor celor ce preţuiesc cunoaşterea ştiinţifică să protesteze împotriva noilor forme de persecuţie. Nici o afinitate pentru comunism nu trebuie să ne facă refractari la a recunoaşte ce este greşit în Rusia, după cum nici o antipatie faţă de comunism nu trebuie să ne facă să scuzăm barbaria faptelor comise în Germania lui Hitler.
Avem astfel toate elementele ca să vedem că lucrarea Religie şi ştiinţă, de Bertrand Russell, ne oferă poziţia pe care o susţine un filosof angajat în viaţa cetăţii, preocupat că spună adevărul chiar şi atunci cînd se află în pericolul de a fi pedepsit pentru asta.
(Timpul, febr 2013)
Comentarii recente