În vorbirea obişnuită, termenul „opinie” desemnează o părere, judecată sau idee. Nota de subiectivitate, particularitate sau contingenţă este prezentă din plin aici, după cum se observă în situaţiile în care vreme să spunem care este opnia pe care o îmbrăţişăm. Acest sens comun al opiniei a condus la dihotonia, celebră nu numai în rîndul filosofilor, dintre opinie şi cunoaştere (doxa vs. episteme). Astfel, filosofii numesc opinie o propoziţie despre care nu avem temeiuri să o credem adevărată, adică o propoziţie ce exprimă o părere personală, o apreciere, adesea o convingere individuală. În schimb, este cunoaştere (sau cunoştinţă) acea opinie care este adevărată şi întemeiată. Aceste două caracteristici ale cunoştinţei (adevărul şi întemeierea) pun în evidenţă imensa diferenţă care există între o simplă opinie şi o propoziţie de exprimă o cunoştinţă. Ca să vedem mai bine diferenţa, să ne gîndim la un exemplu. Mergem pe stradă şi sîntem întrebaţi cît este ora. Fără a ne uita la ceas, spunem că este ora 14. Această propoziţie („este ora 14”) în cazul în care a fost spusă la întîmplare, aproximînd ora după nişte considerente personale, ne arată că avem de-a face cu o opinie. Este o propoziţie care nu se întemeiază nici pe fapte senzoriale, nici pe argumente logice, şi este posibil să nu fie nici adevărată. Să presupunem însă că după ce am dat acel răspuns, privim la ceas şi constatăm că ora este într-adevăr 14. Faptul că am ghicit ora ne arată că propoziţa respectivă este adevărată, dar nu este întemeiată. În fine, a treia situţie, să presupunem că am dat acel răspuns avînd în vedere că ne uitasem la ceas cu cîteva secunde în urmă şi am putut face o apreciere corectă a timpului scurs. Abia în acest ultim caz opinia noastră cu privire la oră este o propoziţie adevărată şi întemeiată, adică este o cunoştinţă.
În lucrarea Ţesătura opiniilor (W.V. Quine, J. S. Ullian, Ţesătura opiniilor, traducere şi cuvînt-înainte de Mircea Dumitru, colecţia biblioteca de filosofie, seria filosofie analitică şi logică, Piteşti, Paralela 45, 2007
), Quine şi Ullian pun în evidenţă nu numai aceste distincţii clasice cu privire la opinie şi la rolul ei cu cunoaştere, dar dau un sens mai larg termenului „opinie”. Autorii discută despre: schimbarea opiniilor, observaţie, opinii evidente prin ele însele, mărturie, ipoteză, intuiţie, confirmarea opiniilor, explicaţie şi persuasiune. Fără a intra în detalii, să reţinem rolul fundamental al observaţiei în ceea ce priveşte formarea opiniilor. Dacă o observaţie ne arată că un anumit sistem de opinii trebuie revizuit, sîntem puşi în situaţia de a alege ce opinie trebuie revizuită (modificată sau eliminată). Dar opiniile se înfăţişează tribunalului observaţiilor nu în mod izlat, ci ca un corp. Întîlnim aici celebra teză a lui Quine cu privire la holism. Cunoaşterea se prezintă sub forma unui întreg, ce are în mijloc propoziţii ale logicii şi matematicii (de exemplu, principiul noncontradicţiei, principiul identităţii etc.), apoi, spre margine, propoziţii teoretice şi, cel mai departe, propoziţii de observaţie. Modificările pe care le vom face sistemului de cunoaştere vor afecta de regulă propoziţiile aflate la marginea universului cunoşterii, la liziera observaţională. În schimb, propoziţiile dn centrul sistemului sînt mai stabile, sînt greu de revizuit.
O clasă specială de opinii sînt ceea ce autorii numesc opinii evidente prin ele însele. Este vorba de o clasă de opinii care nu se bazează pe alte opinii şi nici pe observaţie, ci sînt de la sine înţelese. Opiniile ce exprimă că apa este udă, că oftalmologii tratează boli de ochi, că un celibatar este necăsătorit etc. sînt evidente prin ele însele deoarece semnficaţiile cuvintelor pe care le folosim au incluse acele note făcute explicite în opinie. Această caracteristică opiniilor arată importanţa formei logice pentru cunoaştere. Observăm cum o opinie conduce la alta, o implică pe alta, cunoaşterea formînd astfel o imensă reţea în care sînt prinse toate opiniile. Implicaţia face ca întregul sistem de opinii să fie coerent, fie că vorbim despre opiniile unei persoane, fie de enunţurile unei teorii, fie de o disciplină anumită a cunoaşterii, fie de cunoaştere ca întreg. În termeni logici, autorii vor să spună că atunci cînd constatăm că o propoziţie este implicată de propoziţii adevărate, sîntem obligaţi să o considerăm şi pe ea adevărată, fie să ne schimbăm părerea cu privire la una din propoziţiile care o implică pe aceasta. Dacă observăm că negaţia unei propoziţii este implicată de propoziţii adevărate, atunci trebuie fie să nu credem propoziţia respectivă, fie să ne schimbăm părerea despre una din propoziţiile care o implică.
Avem aici prezent un foarte important aspect al gîndirii raţionale: legătura cu adevărul, cu morala. Atunci cînd susţinem o opinie, avem tendinţa naturală de a susţine un adevăr, o credinţă sinceră, chiar dacă este vorba de o opinie. Tot la fel, cel care ne ascultă este înclinat să creadă ce i se spune, să creadă că i se spun lucruri adevărate, convingeri sincere, păreri personale ce exprimă credinţa cuiva într-o anumită opinie. Deşi minciuna se strecoară deseori în vorbirea obişnuită, este evident că minciuna este o abatere costisitoare de la regulile gîndirii raţionale. Pe baza sistemului complicat de implicaţii ce există în interiorul sistemului de opinii, se dovedeşte, de regulă uşor, că minciuna are picioare scurte. Mai devreme sau mai tîrziu, pe măsură ce se capătă noi informaţii, se pot face implicaţiile necesare ca să se poată pune în evidenţă locul exact în care a intervenit o minciună.
Altă clasă de opinii este, după Quine şi Ullian, cea dată de ipoteze, despre care autorii afirmă că nu au în vedere despre ce anume este vorba într-o ipoteză, nici cît de ferm este ea îmbrăţişată sau cît de bine este întemeiată. Numind o oponie ipoteză se sugerează mai degrabă ce gen de temeiuri avem pentru a o adota, pentru a o împărtăşi. Astfel, noi adoptăm o ipoteză numai în acele situaţii în care aceasta ar explica, în cazul în care ar fi adevărată, o serie de lucruri pe care le credm deja. Vom căuta apoi dovezi printre consecinţele ipotezei, iar dacă ceea ce vom afla se dovedeşte adevărat, atunci vom accepta ipoteza şi o vom transforma în certitudine. Probabil că cel mai bun exemplu aici este cel dat de investigarea unei crime: după cercetarea primelor indicii, se avansează ipoteza că persoana cutare a comis crima.
Ce se întîmplă în situaţia în care cineva afirmă că are o intuiţie, că opinia pe care o susţine nu se bazează pe nici un temei? În vorbirea comună, se spune că intuiţia feminină funcţionează în acest fel. În domeniul credinţelor religioase, este des răspîndită ideea că există un gen de cunoaştere ce se bazează pe intuiţie. Quine şi Ullian abordează şi acest aspect într-o manieră raţională, aducînd argumente că, de fapt, intuiţia nu este altceva decît o analogie mascată. Avem deseori tendinţa de a suţine o anumită credinţă despre care spunem că este o intuiţie în sensul că nu avem temeiuri raţionale pentru a o adopta, dar, de fapt, avem nişte indicii, am făcut nişte analogii de care nu ne-am dat seama. Să ne gîndim la un exemplu. Fiecare dintre noi are capacitatea de a recunoaşte dintr-o privire pe oamenii din cercul nostru de cunoştinţe. Cu toate acestea, sîntem incapabili să dăm cuiva o descriere suficient de precisă a persoanei pe care o cunoaştem bine astfel încît şi acea persoană să o poată recunoaşte la rîndul său. Deşi nu avem temiuri să susţinem că persoana pe care o vedem, de exemplu, pe trotuarul celălalt este persoana cutare, nu putem numi această opinie ca fiind o intuiţie. Mai degrabă, vom putea susţine că opinia noastră se bazează pe experienţă: avem nişte indicii vizuale pe care le organizăm într-o clipă şi comparăm rezultatul cu ceea ce avem în memorie.
După ce am trecut în revistă cîteva din aspectele tratate în această excelentă traducere, un cititor atent poate să observe că în limba română termenul „opinie” nu are exact sensurile pe care i le atribuie Quine şi Ullian. Este o observaţie întemeiată, faţă de care trebuie să spunem că titlul original al lucrării este The Web of Belief. Traducătorul, Mircea Dumitru, a fost nevoit să aleagă dintre mai multe rele răul cel mai mic şi să echivaleze pe belief cu opinie. Celelalte variante (credinţă, convingere) au în limba română un sens care se îndepărtează prea mlt de obiectul lucrării lui Quine şi Ullian. Cu această informaţie în minte, cititorul poate trece peste nedumeririle pricinuite de faptul că aici se vorbeşte de opinii evidente prin ele însele, opinie în sens de ipoteză, opinie adevărată etc.
Scrisă ca o introducere în problematica opiniei raţionale, Ţesătura opiniilor, de Quine şi Ullian, constituie totodată un foarte bun punct de plecare pentru familiarizarea publicului nespecialist în filosofie cu teoria cunoaşterii, metodologia ştiinţei şi filosofia limbajului.
(Observator cultural, nr. 480, 25 iunie 2009)
Comentarii recente