Absolvent la Facultăţii de Filosofie din Sibiu, Daniel Sidor (n. 1983) debutează cu o lucrare cu un titlul extrem de provocator, Manual de sex epistemic sau despre cum să scrii o maximă (Cluj-Napoca, Eikon, 2011). Mai mult decît cu valoare de cîrlig pentru cititor, titlul vine să sublinieze nu atît utilitatea ca manual (căci, nu este vreun tratat academic, ci o discuţie între două personaje), nici aspectele sexuale ori cele epistemologice, ci mai ales ultima parte a sa: lucrarea este despre natura şi funcţiile maximelor.
Din exemplele aduse în lucrare şi din cele cîteva părecizări, autorul vrea o noţiune mai generală prin care să se cuprindă acele fraze ce conţin învăţături. Proverbul poate fi cult sau popular, astfel încît abordarea sa teoretică, oricît ar fi de interesantă, conduce la concluzii greu de prins într-o imagine unitară. Despre dicton se susţine că trimite, de regulă, la o persoană celebră, sau la o orgine cultă. Nici aforismul nu e agreat, ca terminologie de folosit în carte, căci presupune un adevăr teoretic (p. 17). Maxima pare să fie cea care conţine acele elemente de generalitate dorite de autor, astfel încît cele două personaje ale dialogului convin să utilizeze acest termen ca obiect al discuţiei lor.
Lucrarea se concentrează pe discutarea funcţiilor (normelor) maximelor, autorul alocînd cîte un capitol pentru fiecare din cele cinci norme prezentate. Prima idee este că maximele nu au valoare predictivă, ci una justificativă. O maximă cum este ,,ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus” nu poate fi folosită înaintea unei acţiuni, după cum nu poate nici să prezică faptele cuiva. Desigur că cineva care ar putea ,,citi” ceea ce se află acolo, ar putea să prevadă o acţiune, dar, desigur, pentru muritori acest lucru este imposibil.
A doua funcţie a maximelor este generalitatea, în sensul că acestea trebuie să fie valabile în numeroase situaţii, dacă nu cumva în toate cazurile unei clase date. ,,Ochii care nu se văd, se uită” vine să sublinieze că persoanele îndrăgostite, dar aflate la o distanţă mai mare, au şanse mari, sau e chiar probabil, că se vor îndepărta şi sentimental, dacă nu cumva îşi vor uita sentimentele.
Deosebit de provocatoare este acea funcţie a maximelor de a conţine, sau de a se baza pe, o eroare. Discuţia celor două personaje merge spre sublinierea circularităţii, dar este evident că există şi alte erori în multe din maximele pe care le utilizăm în limbajul cotidian.
După a patra funcţie, maximele impresionează prin faptul că includ în sine doi poli, nu neapărat opuşi, ce impus o orientare spre unul din ei: ,,un nebun întreabă şi zece înţelepţi nu pot să răspundă”, ,,nebunii dau mese, iar înţelepţii mănîncă”, ,,cînd nu putem face ce voim, trebuie să voim ceea ce putem” etc.
În fine, a cincea normă subliniază faptul că maximele trebuie considerate ca ţinînd de afectivitate, nu de raţiune. Drept ilustrare sînt propuse: ,,copiii şi nebunii spun adevărul”, ,,omul învăţat, dar nepăţit, e ca puşca fără praf” etc. Desigur că temeiul acestei norme e de văzut în relaţia afectivitate-raţiune. Deși fiinţe raţionale, oamenii nu se pot lipsi de afectivitate; aceasta nu apare ca ceva ce s-ar opune raţiunii, ci dimpotrivă, drept ceva ce o completează. De exemplu, simţămintele trezite de filosofie (îndoiala, cutremurarea, mirarea etc.) sînt puse de Daniel Sidor pe seama afectivităţii mai mult decît pe seama raţiunii. În acest fel, se susţine, raţiunea este suspendată, căci filosofia este necesară tocmai pentru a o reabilita. Afectul apare ca un girant al existenţei raţiunii (pp. 77-78).
Odată înarmaţi cu normele care guvernează maximele, cele două personaje ale lucrării purced la o parte constructivă, adică la elaborarea unor norme. Reţinem cîteva din cele 11 amintite în lucrare: ,,Indispensabilitatea e un concept, nu un fapt. Omul e un fapt, deci e non indispensabil”, ,,Trebuie să ne împăcăm cu gîndul că există gînduri cu care nu o să ne împăcăm niciodată”, ,,A fi orbi la aspectele perimate ale sinelui nu înseamnă altceva decît a vedea aspectul viu al acestuia”, ,,Creaţia care îşi născoceşte contextul devine acontextuală”, ,,Cantitatea de principii la care ne raportăm se împuţinează pe măsură ce facem compromisuri”, ,,Este posibil ca filosofia să fie experienţa de pînă la normă”.
Am spus că lucrarea este scrisă sub formă de dialog între două personaje, un bătrîn nesigur şi un bătrîn sigur, astfel încît existenţa relaţiei profesor-elev este prezentă imanent în structura lucrării. Acest procedeu stilistic este apropiat de cel practicat de Platon şi de toţi urmaşii săi. Dar ce este cel mai interesant este că în spaţiul filosofic românesc au fost elaborate mai multe lucrări sub formă de dialog între două sau mai multe personaje de către distinșii Mihai Şora (Sarea pămîntului, A fi, a face, a avea, Eu & tu & el & ea … sau dialogul generalizat, Clipa şi timpul) şi Vasile Tonoiu (Despre diferenţe, alteritate şi dialog intercultural, Obstacolul limbii, Înţelepciune versus filosofie, Altfel de proze etc.). Lucrarea Manual de sex epistemic sau despre cum să scrii o maximă apare astfel ca un element de continuitate, poate chiar ca un fel de predare de ştafetă. Sînt convins că Daniel Sidor va face cinste celebrilor săi înaintaşi.
(Timpul, octombrie 2013)
Comentarii recente