În recentul său discurs de recepţie de la Academia Română (intitulat Singurătatea matematicianului, din 27 martie 2008; între timp postat pe net, la: http://www.academiaromana.ro/com2008/pag_com08_0327Marcus.htm), domnul Solomon Marcus făcea referire la o serie de ,,aventuri” (negative) prin care trece matematica din România: de la lipsa discursurilor de recepţie ale matematicienilor şi pînă la calitatea slabă a manualelor de matematică, de la impresia negativă pe care o au ceilalţi specialişti din universitate despre matematicieni şi pînă la lipsa de rigoare a unor discursuri etc. Am fost plăcut surprins sa văd aceeaşi ancorare în prezent şi din partea unui tînăr şi valoros matematician şi prozator, Bogdan Suceavă, în Distanţe, demoni, aventuri (prefaţă de Ovidiu Şimonca, Bucureşti, Tritonic, 2006), lucrare ce grupează texte elaborate în perioada 2000-2007 şi publicate în presa culturală. (Încă o dată trebuie lăudată iniţiativa editorului, distinsul Bogdan Hrib, de a se alinia la o practică curentă în lumea occidentală.) Din multitudinea de teme abordate, m-am oprit la trei: ce înseamnă ,,acasă” pentru Bogdan Suceavă? Cît de standardizate sînt standardele univeritare? Care este rolul generaţiei interbelice în aventura spiritului românesc?
După studii efectuate în ţară (la Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, între 1989 şi 1995), Bogdan Suceavă a plecat în 1996 în America, la Universitatea Statului Michigan, East Lansing, unde a urmat programul doctoral în matematici, finalizat în 2002 cu o teză de geometrie riemanniană. Cum gîndul cu care a plecat din ţară a fost ca după studii să se întoarcă în România, este firesc să numească spaţiul românesc ,,acasă”. Cel puţin o perioadă (probabil, între 1996 şi 2000), autorul mărturiseşte că a trăit între două lumi: scria în română (proză şi publicistică) şi studia matematica în limba patriei sale adoptive. Acest sens al familiarităţii (heimlichkeit, cum ar zice Heidegger), al acasităţii include un spaţiu mai larg, mai complex, decît cel normal prezent în ideea de loc natal. Este un sens ce include nu atît oraşul natal (Curtea de Argeş), cît oraşele natale, autorul vorbind cu dragoste şi nostalgie, cu disperare şi pesimism (şi) despre Tîrgovişte, Piteşti ori Bucureşti.
Un sens al acasităţii foarte drag mie este cel al bibliotecii (am spus ,,drag” pentru că încă mai visez să locuiesc într-o bibliotecă). Autorul este familiarizat cu biblioteca Universităţii Statului Michigan, locul unde se simte acasă între cărţi de matematică, reviste, copiatoare ori calculatoare. Faptul că acesta poate fi un loc natal este arătat şi de faptul că în acest spaţiu autorul a elaborat o parte din prozele sale. Tensiunea ce este acum introdusă, venită, aşadar, dinspre matematică, se simte din plin într-un text din 2000 în care se vorbeşte despre ,,ceea ce cîndva s-a numit patrie”. Este un text scris ,,acasă, în East Lansing, pe 19 martie 2000” (p. 161). Într-o notă, autorul se confesează astfel: ,,sînt matematician, înainte de a fi român, sau european, sau american” (p. 162). Vedem cum de la acasitatea bibliotecii, ordinea şi arhitectura perfectă a raţionamentelor matematice au produs o reaşezare a universului de valori, astfel încît acasitatea să devină matematica.
În fine, sensul care pare să primeze, pentru moment, pentru Bogdan Suceavă, este cel al limbii în care scrie literatură: limba literară este acasitatea sa (vezi paginile 212, 219 etc.). Deşi este matematician în ordinea activităţii intelectuale, se pare că literatura contează mai mult pentru spiritul autorului nostru, astfel încît se simte acasă în acest spaţiu; romanele, nuvelele sau articolele elaborate în limba română şi publicate în România sînt cele care formează orizontul acestei patrii.
Disputa legată de standardele universitare a apărut, după opinia mea, ca urmare fie a neînţelegerii, fie a fricii. Mulţi din cei care au respins reforma propusă de Miclea în ce priveşte ocuparea posturilor de conferenţiar sau de profesor universitar au fost oameni din afara sistemului de învăţămînt, astfel încît acele cerinţe li s-au părut a fi de neatins. Pe de altă parte, o serie de intelectuali de la noi, ce lucrează în învăţămîntul superior, au o activitate ştiinţifică extrem de subţire, nu fac cercetare, nu participă la congrese etc., ceea ce face ca dezlănţuirea lor din presa culturală împotriva reformei să fie expresia fricii că îşi pot pierde locul de muncă.
În momentul de faţă se poate afirma că reforma a învins. De exemplu, pentru ocuparea postului de conferenţiar există patru criterii: activitatea didactică, activitatea de cercetare, contribuţia ştiinţifică şi prestigiul profesional. La activitatea didactică contează calitatea actului didactic, cursurile ţinute şi elaborate, manualele etc. Standardul minim este obţinerea calificativului ,,bine”. Standardul minin pentru activitatea de cercetare este obţinerea unui grant sau contract de cercetare, obţinut prin competiţie, în calitate de director. Standardul minim pentru contribuţia ştiinţifică (adevăratul măr al discordiei pentru falşii intelectuali) este o carte şi 2-4 articole sau studii realizate în ultimii 5 ani, din care cel puţin 2 să fie publicate în reviste cotate ISI (ulterior, un articol ISI a fost echivalat cu 4 articole în reviste de specialitate din ţară; ceea ce a dus la o diluare considerabilă a criteriilor. Cum să echivalezi un articol în The Monist cu patru articole în Analele Universităţii? Este o blasfemie!). În fine, pentru evaluarea prestigiului profesional, candidatul trebuie să prezinte 2 contribuţii ştiinţifice relevante, un grant, cităti, afilieri, calitatea de membru în colective editoriale, premii etc. Îmi place să cred că izbînda reformei (aşa îndulcită cum este de continuatorii lui Miclea), i se datorează în parte şi lui Bogdan Suceavă, cel care a scris numeroase articole publicate prin diverse reviste din ţară, în care a povestit cum ar trebui să stea lucrurile în învăţămîntul superior din ţara noastră.
În ce priveşte propunerea lui Bogdan Suceavă ca (şi) în România să se facă o distincţie (inclusiv pe plan financiar) între universităţi cu o importantă componentă de cercetare şi universităţi a căror misiune să fie educativă (p. 82), mie mi se pare a fi o idee irealizabilă, pentru moment. În primul rînd, pentru că acum legile din acest domeniu arată obligativitatea activităţii de cercetare pentru tot personalul didactic din învăţămîntul superior, pentru catedre, facultăţii şi universităţi. În al doilea rînd, chiar dacă activitatea didactică (cursurile) s-ar concentra strict pe partea educativă (de exemplu, să pregătească viitorii profesori de liceu), există pericolul şi tentaţia ca aceste universităţi să scadă de fapt calitatea procesului de învăţămînt. În ce priveşte universităţile de cercetare (care ar pregăti, de exemplu, în mod preponderent pe cei care vor lucra în cercetare sau în învăţămîntul superior), există dificultăţi chiar mai mari. Pentru a face performanţă (căci, de fapt, asta se urmăreşte aici), este nevoie de profesori performanţi, de studenţi silitori şi inteligenţi, de o bază materială foarte puternică, de biblioteci aduse la zi, de săli de calculatoare etc. Or, după ritmul de dezvoltare al României, cred că un asemenea nivel nu se poate atinge nici peste două secole.
Despre nostalgia unora pentru anii treizeci, autorul afirmă că este expresia unei confuzii ideologice. Compatrioţii noştri se află într-o ,,ceaţă ideologică” atunci cînd ridică în slăvi o perioadă de extremism şi dictatură, terorism şi crimă. Mai mult, reconectarea României la timpul de graţie al perioadei interbelice i se pare lui Bogdan Suceavă a fi ,,minciuna cea mai mare” (p. 52). Acea generaţie are un rol pronunţat în împingerea României la crimă şi la ruină, lucru ce este arătat destul de rar în mediile noastre intelectuale. Această pasiune pentru interbelic, livrată selectiv de unii intelectuali, este apreciată drept ,,nevoia unui bastard de a-şi clarifica chestiunea identităţii”, iar în cazul în care află că părintele său este un personaj vinovat, este gata să mintă, să ascundă sau să falsifice istoria (pp. 52-53).
Tema generaţiei interbelice este prea complexă pentru a fi epuizată în cîteva rînduri, motiv pentru care ne vom limita, în încheiere, să punctăm cîteva idei. În primul rînd, nu aş spune că această conectare la interbelic este o minciună. Mai degrabă, este expresia mincinoasă a unei anumite stări de boală a spiritului românesc. Încercînd să sară peste perioada comunistă, să elimine din sine această epocă, spiritul românesc pare a fi ciung. De aici, frustrările unora legate de lipsa de performanţă culturală a prezentului, de lipsa de producţii culturale epocale, de micimea epocii prezente (de fapt, ei sînt frustraţi de micimea lor). În al doilea rînd, penntu ca acea generaţie de intelectuali să împingă la crimă, ar fi trebuit ca ei să se afle în posturi cheie. Or, nici unul dintre intelectuali nu a deţinut funcţii de conducere nici în guvern, nici în Garda de Fier, nici măcar în vreun partid (o discuţie specială merită aici rolul jucat de Nae Ionescu în calitate de ideolog, de mentor al mişcării legionare. Faptul că a fost ideologul din umbră ar putea trece drept o ,,împingere” spre crimă.) Mai corect ar trebui spus că activitatea lor intelectuală a fost simultană cu efectuarea acelor crime ori acţiuni extremiste. Mai corect ar trebui spus că unii intelectuali au încercat să justifice violenţele (vezi cazurile lui Noica, Eliade, etc.). În al treilea rînd, ideea nevoii de identitate a bastardului, deşi este o idee extrem de interesantă şi absolut nouă în contextul discuţiei despre generaţia interbelică, nu este clar cui se aplică: se aplică celor care, azi, îi ridică în slăvi pe interbelici? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci ar fi corect să spunem că marea majoritate a românilor procedează în acest fel. Dar ideea unui spirit românesc bastrad, după ce că este şi ciung, parcă este prea mult. Este o imagine prea pesimistă. Îmi place să cred că spiritul românesc este mai luminos.
(Timpul, nr. 4, 2008, p. 18)
Comentarii recente