Printre aspectele paradoxale legate de viaţa şi filosofia lui Wittgenstein se află şi acela că filosoful austriac a fost un mare singuratic. A trăit filosofia cu mare intensitate, a pus o pasiune excepţională în tot ceea ce a înfăptuit, dar cu toate acestea a rămas singuratic. Mai mult, după publicarea Tractatus-ului s-a retras la ţară pentru a preda copiilor abecedarul. Chiar şi după revenirea în învăţămîntul superior, la Cambridge, a făcut o figură solitară prin stilul cursurilor sale.
Aspectul paradoxal este dat de faptul că, deşi singuratic, el a pus o amprentă de neşters asupra filosofiei secolului XX. Iar cînd afirm asta nu mă refer exclusiv la spaţiul de limbă germană sau engleză, nici la filosofia analitică în general, ci am în vedere o influenţă foarte însemnată exercitată asupra unor mari filosofi din secolul XX şi asupra unor importante discipline ale filosofiei, cum sunt logica, metafizica, filosofia limbajului, filosofia minţii ori etica.
Lucrarea academicianului Mircea Flonta, Gînditorul singuratic. Critica şi practica filosofiei la Ludwig Wittgenstein (Bucureşti, Humanitas, 2008), realizează o prezentare a stilului gîndirii lui Wittgenstein, dar fără a rămîne deoparte în cîteva din controversele legate de interpretarea ideilor marelui filosof austriac. Făcînd o analiză din interior, bazată pe o cunoaştere excelentă a operei lui Wittgenstein, Mircea Flonta realizează simultan o prezentare introductivă, atît de necesară unui cititor începător, cît şi o analiză de mare subtilitate ce se adresează specialiştilor în Wittgenstein.
Atingerea acestor obiective se face prin intermediul a cinci studii, ce tratează, în ordine, despre viaţa lui Wittgenstein, despre Tractatus, despre controversa legată de existenţa unei rupturi în gîndirea filosofului, despre înţelegerea filosofică proprie gîndirii sale tîrzii şi, în fine, despre relaţia sinuoasă cu Russell. Firul conducător al lucrării este dat de necesitatea rezolvării problemei legate de existenţa sau inexistenţa unei schimbări profunde în gîndirea austriacului, respectiv a unei rupturi între Tractatus logico-philosophicus (1921) şi Cercetări filosofice (1953). Ideea de bază a profesorului Mircea Flonta este aceea că trecerea de la Tractatus la Cercetări marchează nu o dezvoltare mai mult sau mai puţin continuă pe aceleaşi căi ale gîndirii, ci o schimbare fundamentală a orientării ei (p. 229). Este o schimbare fundamentală a orientării gîndirii, deci nu a filosofiei lui Wittgenstein. Această nuanţă are în vedere următoarea limită a interpretării: în Tractatus Wittgenstein îşi expune o filosofie bine conturată; lucrarea este încheiată, adică pregătită pentru tipar de autorul însuşi. Mai mult, autorul are pretenţia că a adus aici o soluţie definitivă problemelor abordate. În schimb, Cercetările filosofice cuprind o serie de însemnări lăsate moştenitorilor săi testamentari; este deci o lucrarea pregătită pentru tipar nu de autor, ci de editori.
Schimbarea orientării gîndirii, ce îndreptăţeşte astfel a se vorbi despre un Wittgenstein I şi un Wittgenstein II, este arătată de Mircea Flonta ca o schimbare în stilul gîndirii, în înţelegerea limbajului şi a căilor pe care pot fi obţinute clarificări, precum şi cu referire la identificarea surselor problemelor filosofice şi la eliminarea acestora (p. 231). Astfel, pentru autorul Tractatus-ului, limbajul este totalitatea propoziţiilor cu sens, adică a propoziţiilor despre strări de lucruri ce pot fi adevărate sau false. Wittgenstein îşi propune aici să răspundă la întrebarea cum e posibil limbajul şi care sunt graniţele lui. Prin intermediul unor concepte ca nume, semnificaţie, propoziţie elementară, sens şi altele, el are pretenţia că obţine clarificări cu privire la logica limbajului. În schimb, în gîndirea tîrzie, distincţia dintre asemenea noţiuni şi noţiunile din vorbirea obişnuită, de zi cu zi, se va şterge aproape complet. Singura întrebare ce se pune acum este cum sunt folosite aceste noţiuni în contexte lingvistice dintre cele mai diferite, asociate cu varietatea formelor de viaţă, a activităţilor şi instituţiilor comunităţilor omeneşti (p. 220).
Una dintre ideile de bază ale interpretării propuse de Mircea Flonta se bazează pe sublinierea distincţiei dintre a spune şi a arăta. În condiţiile în care, după Wittgenstein, propoziţia este o imagine a realităţii, adică a unei stări de lucruri, apare clar că propoziţia este adevărată, atunci cînd starea de lucruri există, sau falsă, în caz că starea de lucruri nu există. Astfel, Wittgenstein susţine că propoziţia are sens indiferent de felul cum este realitatea, în condiţiile în care se face o distincţie între sens (a avea valoare de adevăr) şi semnificaţie (înţeles). Pe baza acesor elemente, autorul arată că tautologiile şi contradicţiile logice nu sunt propoziţii în sensul Tractatus-ului, dar ,,enunţurile ştiinţelor naturii sunt propoziţii. Celelalte vor fi caracterizate drept enunţuri lipsite de sens sau drept nonsensuri” (p. 131).
Faţa mai puţin vizibilă a Tractatus-ului pune în evidenţă modul cum se poate distinge „dinăuntru” o propoziţie de ceea ce nu este propoziţie. După Mircea Flonta, a distinge dinăuntru o propoziţie de ceea ce nu este propoziţie înseamnă a le distinge nu pe baza unei definiţii, adică a unui criteriu universal, ci pe baza examinării formei logice, aşa cum se arată aceasta prin simbolizare. Este astfel clar că ceea ce deosebeşte o propoziţie de ceea ce nu este o propoziţie nu se poate spune, ci se arată.
După ce prezintă cîteva elemente ale tranziţiei la noua gîndire, adică prefigurarea treptată a unor motive, autorul se concentrează asupra unor aspecte importante ale gîndirii tîrzii, cum sunt: problema înţelegerii, rolul folosirii cuvintelor pentru a vedea mai bine semnificaţia lor, rolul jocurilor de limbaj, statutul expresiilor despre ceea ce simţim etc. Despre această din urmă problemă se arată că expresiile despre simţăminte nu sunt descrieri, deoarece descrierea reprezintă o relatare ce poate fi adevărată sau falsă. Aceste expresii pot fi numite adevărate sau false doar în sensul că cel care le rosteşte este sincer sau nesincer. Aşa se face că expresiile despre simţăminte nu descriu, ci exprimă experienţele noastre subiective, aşa cum un gest, un ţipăt sau o expresie a feţei exprimă indiferenţa, frica, resemnarea sau amuzamentul. În schimb, despre stările mentale ale altor persoane este greşit a spune că nu putem şti nimic: noi ştim ce simt alţii în măsura în care comportarea lor ne este cunoscută.
Dintre provocările lucrării lui Mircea Flonta, foarte atrăgătoare mi se par a fi două: prima vizează statutul enunţurilor logicii şi matematicii, cea de-a doua vizează forma logică. Am văzut că, după Wittgenstein, tautologiile şi contradicţiile nu sunt imagini ale realităţii (propoziţia 4.462 din Tractatus), deoarece nu înfăţişează vreo stare de lucruri. Tautologia este o expresie adevărată în orice interpretare, cum e cazul propoziţiei ,,dacă plouă, atunci plouă”. Acest enunţ este adevărat fie că plouă, fie că nu plouă. Din acest motiv, se poate afirma că tautologiile nu au conţinut informativ, nu aduc vreo informaţie despre lumea în care trăim. Contradicţia logică, în schimb, este un enunţ fals în orice interpretare (de exemplu: ,,plouă şi nu plouă”). Astfel, Wittgenstein este îndreptăţit să spună că tautologia admite orice stare de lucruri posibilă iar contradicţia logică nu admite nici una.
Dificultatea ce apare este dacă numai unele enunţuri ale logicii sunt lipsite de sens sau dacă nu cumva toate enunţurile logicii sunt lipsite de sens. Părerea mea este că afirmaţiile lui Wittgenstein trebuie luate cu mare precauţie, căci mulţimea enunţurilor logicii este formată nu numai din tautologii şi contradicţii ci şi din enunţuri contingente (realizabile), adică pe lîngă enunţurile adevărate în orice interpretare şi enunţurile false în orice interpretare, există enunţuri care sunt adevărate în unele interpretări şi false în alte interpretări. Un exemplu banal este „plouă şi bate vîntul”. În acest moment, este un enunţ fals, căci ninge, dar dacă era susţinut cu cîteva zile în urmă ar fi fost adevărat.
Alte aspecte interesante legate de această problemă ţin de noţiunea „enunţ al logicii”: ce înseamnă „enunţ al logicii?”, cît de logic este enunţul logicii? Se află un enunţ exclusiv în manualele şi tratatele de logică şi nu se află şi în vorbirea obişnuită? Este posoibil să nu existe vreun enunţ al ştiinţelor naturii care să nu fie şi enunţ al logicii? Care este relaţia dintre enunţ şi propoziţie? Care este semnificaţia afirmaţiei lui Wittgenstein că enunţurile logicii sînt tautologii (propoziţia 6.1 din Tractatus)? Oare are în vedere Wittgenstein prin ,,enunţ a logicii” enunţurile unui sistem perfect de logică, un fel de scriere conceptuală fregeană?
A doua provocare a lucrării lui Mircea Flonta mi se pare a fi cea legată de forma logică. În condiţiile în care se susţine că distincţia dintre propoziţie şi ceea ce nu este propoziţie se arată rezultă că atît propoziţia are formă logică cît şi ceea ce nu este propoziţie are formă logică. Să ne gîndim la enunţul „Socrate este înţelept”. Forma logică a acestui enunţ este F(a). Oare ar trebui să înţelegem că forma logică a ceea ce este o propoziţie se deosebeşte prin simboluri (adică ni se arată) de forma logică a unei funcţii propoziţionale cum este „x este înţelept”? Acest ultim enunţ nu este o propoziţie (după logica modernă), ci este o funcţie propoziţională, adică un enunţ în care putem înlocui argumentul cu numele unei persoane. În caz că persoana respectivă are atributul înţelepciunii, atunci enunţul are valoare de adevăr, respectiv adevărat, iar dacă nu are atributul înţelepciunii are valoare de adevăr falsul.
Altă lectură posibilă ar fi următoarea: distincţia dintre propoziţie şi ceea ce nu este propoziţie vizează distincţia dintre o formulă bine formată din punct de vedere logic şi o formulă care nu este bine formată. Fie enunţurile următoare: ,,Socrate este înţelept” şi ,,Socrate este şi”. Primul este o propoziţie în sensul că are o formă logică ce ni se arată prin simbolizare, iar al doilea nu este o propoziţie. Vedem, desigur, din această lectură că în cazul unui enunţ ce nu este propoziţie este imposibil să-i vedem forma logică.
Contribuind la mai buna cunoaştere şi diseminare a ideilor lui Wittgenstein, lucrarea Gînditorul singuratic, de Mircea Flonta, contribuie deopotrivă la punerea bazelor pentru o exegeză de specialitate – calificată, profesionistă – în spaţiul autohton.
Comentarii recente